Ion Creanga – Versuri.pro

Capra cu Trei Iezi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Era odată o capră care avea 3 iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dădeau prin bâț de obraznici și neascultători ce erau, dară cel mic era harnic și cuminte. Vorba aceea: „Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă toate unul cu altul”. Într-o zi, capra cheamă toți iezii de pe afară și le zice:
– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuiati ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu o să auziți glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă cânt așa:
Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu?
– Da, mămică dragă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămică, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-am vorbit odată, așa vorbit rămâne.
– Dacă-i așa, apoi veniți dragii mei să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!
– Mergi sănătoasă, dragă mămică, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne aduci de mâncare.
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag bine zăvorul. Dar vorba veche: „Pereții au urechi și ferestrele ochi”. Un dușman de lup – și apoi știți voi care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.
„Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!.. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie! Știu că i-aș cârnosi și i-aș jumuli! ” Cum zice, și vine la ușa: și cum vine, și începe:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai! deschideți cu fugă, dragii mamei, cu fugă!
– Ia! băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu de mâncare.
– Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Ăsta nu-i mămică. Eu o cunosc după glas, glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar și puse să-i ascută limba și dinții, pentru a-și subția glasul, și apoi, întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare, dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămică, nu-i mămică! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideți ușa,
Că vine mătușa!
s-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți?
– D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?
– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap.. Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămică afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichici și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuști! iute sub un ceaun, se-nghesuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică, Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă!.. însă cel mare se dă după ușa și – să tragă, să nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul.. Când iaca!.. ce să vadă? S-apoi mai are când vedea?.. căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi ratează capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în pământ.. Unde să fie, unde să fie? Se itește el pe colo, se itește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu sunt nicăieri!
– Mă!.. că mare minune-i și asta!. dar nici acasă n-am de coasă.. ia să mai odihnesc oleacă aste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șale cam cu greu, și se pune pe ceaun. Și când s-a pus pe ceaun, nu știu cum s-a făcut, ori că ceaun a crăpat, ori cumătrul a strănutat.. Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul!
– Să-ți fie de bine, nănașule!
– A!.. ghidi! ghidi! ghiduș ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vino-ncoace la nănașelul, să te pupe el!
Apoi ridică ceaunul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocoiește și-l jumulește și pe acela de-i merg petecele!.. Vorba ceea: „Ca toată pasărea pe limba ei piere”.
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar o mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcom în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau, pe urmă unge toți pereții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, s-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărpina de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.
– Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biata mama nu știe de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat.
Când jelea el așa, iaca și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfâind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjiți, în ferești.
– Dragii mămicuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd! Băieții mamei, băieți, Frumușei și cucuieți! Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. Și ce era nu era a bine!.. Ea însă tot merge pan’ la ușa, cum poate, crezând că părerea o înșală.. și cum ajunge, și începe:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în brațele mane-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
– Mămică, mămică, uite ce am pățit noi. Mare foc și potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită!.. Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire s-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămică? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iaca cineva s-aude bătând la ușa și spunând:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fugă la ușa să deschidă.
– S-atunci?..
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu sub chersin, iar cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușa și trage zăvorul!..
– S-atunci?..
– Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul d-tale, cumătrul lup, se și arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria copilașii niciodată?
– Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
– Ei las’ că l-oi învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? și pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată.. Ticălosul și mângositul! încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua.. Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el, n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzala eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne!
– Of, mămică, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că știi că este o vorbă:”Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci! „
– Ba nu, dragul mamei! „Ca până la Dumnezeu, sfinții îți iau sufletul. ” S-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!.. Numai tu, să nu cumva să te răsuflii cuiva, ca să prindă el de veste. Și de-atunci caută și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătrusău. Se pune ea pe gânduri și stă în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă?
„Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de și-o mușca labele! „
Aproape de casa ei era o groapă adâncă, acolo-i nădejdea caprei.
– La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!.. Ia, de-acu să începe fapta: Hai la treabă, cumătrită, că lupul ți-a dat de lucru! Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânecile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plăcinte, face ghivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregaioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă țărnă și peste țărnă așterne o rogojină. Apoi face un scaun de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătrul său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
– Bună vremea, cumătre! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
– Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura.. apoi da, nu știi d-ta că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună!
– Ca ce fel, cumătrită dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a cârmpotit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre la masă, ca să mă mai mângâi..
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel de sus.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte..
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi da, cumătră, se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?..
– Doamne, cumătră, Doamne! Oi face și eu ca prostul.. Oare nu cumva nenea Martin a dat raită pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte că acu ca l-am întâlnit odată prin zmeuriș, și mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l învețe cojocăria. Și din vorbă-n vorbă, din una în alta, ajung până acasă la cumătră!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scaunul și punându-l deasupra gropii cu pricina, șezi colea și să te ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte lupului. Atunci lupul nostru începe a mânca lacom și gogâlt, gogâlt, gogâlt, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Și cum ospăta el așa, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scaunul de ceară s-a topit, și leașa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în card? Capra ți-a venit de hac!
– Văleu, cumătră, tălpile mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre, că așa mi-a ars și mie inima după iezisorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri, mie însă-mi plac și de-iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți, știi, cole, să treacă focul printr-înșii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abia i-a mai trece băiețelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ți-aduci aminte, dihănie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Și bine mi-ai mâncat iezisorii!
– Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă și nu-ți mai face atâta osândă cu mine!
– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân s-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urmă urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până l-omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie!
Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele la priveghi și unde nu s-au așternut pe mâncare și pe băute, veselindu-se împreună..
Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șa s-am venit de v-am spus povestea așa, s-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună

Amintiri Din Copilărie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.

Ursul Păcălit de Vulpe (feat. Nicu)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană și nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea ieși la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Șezând vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea ridică puțin capul și uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de doi boi.
– „Bun!” gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: „Aho! Aho!” Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, și văzând-o că nici nu suflă, zice: „Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici?! Tii!.. ce frumoasă cațaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi”. Zicând așa, apucă vulpea de după cap și trântind-o până la car, se opintește și-o aruncă deasupra peștelui. Apoi strigă la boi: „Hăis! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lângă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă și să ieie pielea vulpii.
Însă cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mâna, carul scârțâia și peștele din car cădea.
După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, biniii.. șor! sare și ea din car, și cu mare grabă, începe a strânge peștele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ie, îl duce la vizuina sa și începe a mânca, că taaa.. re-i mai era foame.
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
– „Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie că taaa.. re mi-i poftă!”
– „Ia mai pune-ți pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci.”
– „Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.”
Atunci vulpea rânji dinții și zise:
– „Alei, cumătre! da nu știi că nevoia te duce pe unde nu ți-e voia și te învață ce nici nu gândești? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci pește? Du-te disară la băltoaga cea din marginea pădurii, vâră-ți coada în apă și stai pe loc, fără să te miști, până despre ziuă; atunci smuncește vârtos spre mal, și ai să scoți o mulțime de pește; poate îndoit și întreit decât am scos eu.”
Ursul ne mai zicând nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, și-și vâră în apă toată coada!..
În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc. Îngheța zdravăn și apa din băltoagă, și prinde coada ursului, ca într-un clește. De la o vreme, ursul ne mai putând de durerea cozii și de frig, smuncește odată din toată puterea. Și sărmanul urs! în loc să scoată pește, rămâne făr de coadă!
Începe el acum a mormăi cumplit, și-a sări în sus de durere. Și-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieșise din vizuine și se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; și când văzu pe urs că vine far de coadă, începu a striga:
– „Hei, cumătre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom, și-ai vrut să nu mai rămână pești în baltă?”
Ursul, auzind că încă-l mai ia și-n râs, se înciudează și mai tare, și se repede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strâmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i deie de cheltuială.. Dar când apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: „Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac”.. Iar când anina cârligul de copac, striga: „Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Și iaca așa, a rămas ursul păcălit de vulpe!

Cinci Pâini (feat. Nicu Tutunica)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Tocmai când scoaseră pâinile din traiste, iaca un al treilea drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a mânca cu toții pâine goală și a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Și mănâncă ei la un loc tustrei, și mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâini, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâini, zicând:.
— Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțămită de la mine, pentru că mi-ați dat de mâncare la nevoie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă mulțămesc de binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:.
— Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca ale tale de mari, după cum știi.
— Cum așa?! zise celălalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămânea?.
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul..
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămâie.
— Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt.
Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățișează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțămită și cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:.
— Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?.
— Nu, domnule judecător, zise nemulțămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!.
— Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două pâni?.
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarășul dumitale, avut-a trei pâni?.
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-ați vreunul?.
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este?.
— Așa este domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari; câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui că avuși două pâni?.
— Șese bucăți aș fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarășul dumitale, care spui că avu trei pâni?.
— Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc șese bucăți și cu nouă bucăți?.
— Cincisprezece bucăți, domnule judecător.
— Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâne?.
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăți vin de fiecare om?.
— Câte cinci bucăți, domnule judecător.
— Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneta?.
— Șese bucăți, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?.
— Cinci bucăți, domnule judecător.
— Și câte ți-au mai rămas de întrecut?.
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneta, și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte bucăți de pâne ar fi avut tovarășul d-tale?.
— Nouă bucăți, domnule judecător.
— Și câte a mâncat el de toate?.
— Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?.
— Patru bucăți, domnule judecător.
— Bun! Ia, acuş avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta și cu patru bucăți de la istalalt fac la un loc cinci bucăți?.
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăți de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulțămită?.
— Adevărat este, domnule judecător.
— Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las’ dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta!.
Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său, cam cu părere de rău, și pleacă rușinat.
Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată, mulțămește judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare:.
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliți și apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă..
Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

Soacra

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzășie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și parale albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.
Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dura încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ține feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine – în casa bătrânească – și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voiu privigheia nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea – fie-i țărâna ușoară! – așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am înșelat, sau i-am risipit casa;.. deși câteodată erau bănuielile.. și mă probozea.. dar acum s-au trecut toate!”
Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și câștigau mulți bani. Celui mai mare îi veni vremea de însurat, și baba, simțind asta, umbla vâlvătăj să-i găsească mireasă; și în cinci-șese sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă. Feciorul nu ieși din hotărârea maică-sa, nunta se făcu, și baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care înseamnă că soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cârtească de toate cele.
După ce s-a sfârșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa.
Pentru baba, sita nouă nu mai avea loc în cuiu. „De ce mi-am făcut clește? ca să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod și coboară de acolo un știubeiu cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, niște chițe de cânepă și vreo două dimerlii de păsat.
– Iată ce am gândit eu, noro, că poți lucra nopțile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în obloroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălaiu; și când a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ie furca în brâu, și până mâni dimineața să gătești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și mălaiul de pisat. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știi că eu dorm iepurește; și, pe lângă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede purure deschis și cu care văd, și noaptea și ziua, tot ce se face prin casă. Ai înțeles ce ți-am spus?
– Da, mamucă. Numai ceva de mâncare..
– De mâncare? O ceapă, un usturoiu s-o bucată de mămăligă rece din poliță sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine.. Lapte, brânză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău și eu nu vreau să-mi pierd comandul.
Apoi, când insera, baba se culcă pe pat, cu fața la parete, ca să n-o supere lumina de la opaiț, mai dând a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze; dar somnul o cuprinse îndată, și habar n-avea de ce face nora-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina nora migăia prin casă; acuș la strujit pene, acuș îmbla la tort, acuș pisa mălaiul și-l vântura de buc. Și dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece și-și spăla fața, ca nu cumva s-o vadă neadormită soacra și să-i bănuiască. Așa se munci biata nora până după miezul nopții; dar, despre ziuă, somnul o doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fusele cu tort și bucul de mălaiu. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap și începu a trânti s-a plesni prin casă, încât biata nora, care de-abia ațipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei și să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăușii sosesc, și tânăra nevastă, văzându-și bărbățelul, mai uită din cele necazuri!
Nu trece mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ie un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică.
După nuntă, feciorii se duc iarăși în cărăușie și nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obiceiu, ea le dă de lucru cu măsură și, cum înserează, se culcă, spuind nurorilor să fie harnice și dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare tălmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel atoatevăzător, și așa, una pe alta se îndemnau la treabă, și lucrul ieșea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.
Dar binele, câteodată, așteaptă și rău. Nu trece tocmai mult, și vine vremea de însurat și feciorului celui mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori.. de aceea și chiti-se una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o bună dimineață, feciorul mamei îi și aduce o noră pe cuptor. Baba se scărpină de cap, da la deal, da la vale, dar n-are ce face, și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună!
După nuntă, bărbații din nou se duc în treaba lor și nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăși le dă de lucru cu măsură și, cum vine sara, se culcă după obiceiu. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:
– Da’ nu te tot codi, că mamuca ne vede.
– Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? noi să lucrăm, și ea să doarmă?
– Nu căuta că horăiește, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafă un ochiu neadormit, cu care vede tot ce facem, s-apoi tu nu știi ceine-i mamuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.
– La ceafă?.. vede toate? n-am mâncat moarea ei? Bine că mi-am adus aminte.. Dar ce mâncăm noi, fetelor hai?
– Ia, răbdări prăjite, dragă cumnatică.. Iar dacă ești flămândă, ie și tu o bucată de mămăligă din colțar și cu niște ceapă și mănâncă.
– Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat așa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?
– Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt a mamucăi.
– Eu cred că tot ce-i a mamucăi e s-al nostru, și ce-i al nostru e s-al ei. Fetelor hai! s-a trecut de șagă. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării; știi, cole, ceva mai omenește; s-acuș vă chem și pe voi.
– Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârle baba pe drum?
– Las’ dacă v-a dure capul! Când v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate.
– Apoi dar.. da!.. fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea.
– Hai, fetelor, tăceți, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, și me-e dragă galceava. Și iese cântând:.
Vai, săracu omul prost,
Bun odor la cas-a fost!.
Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de plăcinte, câțiva pui pârpăliți în frigare și prăjiți în unt, o strachinăoaie de brânză cu smântână și mămăliguță erau gata. Apoi iute cheamă și pe celelalte două în bordei, și se pun la masă cu toatele.
– Hai, fetelor, mâncați bine și pe Domnul lăudați, că eu mă rapăd în cramă s-aduc și un cofael de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.
După ce-au mâncat s-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura garliciului:.
Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna
Ești mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an s-o vară,
Tot ești acră și amară;
Ieși afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Șezi în unghiu ca un jungiu.
S-au mâncat, s-au băut, s-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară sparietă, da încolo, a pe dincolo, și când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jăleau pe soacra-sa..
Pene împrăștiete pe jos, fărâmituri, blide aruncate în toate părțile, cofaelul de vin răsturnat, ticăloșie mare!..
– Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată.
Nurorile atunci sar arse în picioare; și cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, și lasă capul în jos de rușine. Iar cea cu pricina răspunde:
– Da’ bine, mamucă, nu știi c-au venit tătuca și cu mamuca, și le-am făcut de mâncare, și le-am scos un cofael de vin, și de aeea ne-am chefăluit și noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
– Și m-au văzut cuscrii cum dormeam?
– D-apoi cum să nu te vază, mamucă?!
– S-apoi de ce nu m-ați sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!
– D-apoi da, mamucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; și de aceea am gândit că ești mânioasă pe tătuca și pe mamuca, de nu te scoli. Și ei erau așa de mâhniți, de mai nu le-a ticnit mâncarea.
Și de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când își aducea ea aminte de puicele cele nădolence și boghete, de vinișorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, și c-au văzut-o cuscrii dormind așa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă și rodea-n nurori, cum roade cariul în lemn.
Se lehametisisera până și cele două de gura cea rea a babei; și cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz și să orânduiască totodată și moștenirea babei printr-o diată nemaipomenită până atunci, și iată cum:
– Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de harca de babă.
– Ei, cum?
– Să faceți cum v-oiu învăța eu, și habar să n-aveți.
– Ce să facem? întrebă cea mai mare.
– Ia, să dăm busta în casă la babă, și tu s-o iei de cânepa dracului și s-o trăsnești cu capul de păretele cel despre răsărit, cât îi pute; tot așa să faci și tu cu capul babei, de păretele cel despre apus, s-apoi ce i-oiu mai face și eu, veți vedea voi.
– D-apoi când or veni ai noștri? – Atunci, voi să vă faceți moarte-n popusoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. Oiu vorbi eu și cu dânșii, și las’ dacă va fi ceva!..
Se înduplecară și cele două, intrară cu toatele în casă, luară pe babă de păr s-o izbiră cu capul de pereți până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai șugubată decât cele două, trântește baba în mijlocul căsai s-o frământă cu picioarele, s-o ghigosește ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi, așa că limba îndată se umflă, și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! și, slabă și stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, așezară baba într-un așternut curat, ca să-și mai aducă aminte de când era mireasă; și după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-și da ghiont una alteia și a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut, s-o vare în groapă pe biata babă.
Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârțiind niște care: bărbații veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare și, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaților și încep a-i lua cu vorba și a-i dezmerda care de care mai măgulitor.
– Da’ ce face mamuca? întrebăra cu toții deodată când dejugau boii.
– Mamuca, le lua cea mai tânără vorba din gură, mamuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.
– Cum? ziseră bărbații înspăimântați, scăpând resteiele din mână.
– Cum? Ia, sunt vreo cinci-șese zile de când a fost să ducă viteii la suhat, și un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!.. ielele i-au luat gura și picioarele.
Fiii se raped atunci cu toții în casă la patul mane-sa; dar biata babă era umflată cât o bute și nici putea blesti măcar din gură; simțirea însă nu și-o pierduse de tot. Și, văzându-i, își mișcă puțin mâna și arată la nora cea mare și la păretele despre răsărit; apoi arată pe cea mijlocie și păretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără și jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putut aduce puțin mâna spre gură și îndată căzu într-un leșin grozav.
Toți plângeau și nu se puteau dumiri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge și ea:
– Da’ nu înțelegeți ce vrea mamuca?
– Nu, ziseră ei.
– Biata mamucă lasă cu limba de moarte: ca fratele cel mare să ieie locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.
– Ca bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. Atunci ceilalți nemaiavând încotro șovăi, diata rămase bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau: „Ferice de dânsa c-a murit, că știu că are cine-o boci!”

Harap Alb (feat. A)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Primind cartea de la împăratul Verde, craiul cu trei feciori le aduce la cunoștință acestora faptul că unul dintre ei urmează să meargă la Verde Împărat spre a-i urma la tron. Craiul îi pune unei probe de curaj pe băieți și numai cel mic dă dovadă de curaj. Acesta, sfătuit de Sf. Duminică, cere tatălui său calul, armele și hainele de mire ale acestuia. Înainte de a porni la drum, mezinul este sfătuit să se ferească de omul Roș și mai ales de cel Spân. După ce pleacă, tânărul rătăcește într-o pădure și-i iese în cale tocmai un spân, care-și oferă serviciile. După două respingeri, spânul este acceptat, mai cu seamă că apărea cu înfățișarea schimbată. Prin șiretenie, Spânul îl obligă pe Harap-Alb să-i jure supunere, iar rolurile se inversează. Ajunși la curtea lui Verde Împărat, Spânul este primit cu cinstea cuvenită succesorului, în timp ce Harap-Alb este trimis la grajd, unde urma să îndeplinească porunca Spânului: să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap. De acum vor urma cele mai grele încercări pentru a satisface cererile împăratului, dar și cu gândul că adevăratul nepot al împăratului va muri. Prima probă constă în aducerea de salate din Grădina Ursului. Cu ajutorul Sf. Duminici, căruia tânărul îi dăduse de pomană, ursul fioros este adormit și Harap-Alb duce salatele la împărăție. Următoarea probă, mai dificilă, constă în aducerea pielii unui cerb, bătute cu pietre scumpe. Și de asta dată, sluga stăpânului este ajutată de Sf. Duminică. În ultima probă, cea mai grea, Harap Alb este trimis să o caute pe fata împăratului Roș. Pe drum, tânărul întâlnește o nuntă de furnici trecând un pod. Pentru că nu le-a strivit, ci a trecut prin apă, o furnică îi dăruiește o aripă miraculoasă a cărei aprindere ar fi atras venirea în ajutor a furnicilor. De la crăiasa albinelor primește, de asemenea, o aripă pentru că le ajutase, improvizându-le un stup.
După aceste două întâlniri aflate sub semnul fantasticului, urmează alte câteva, în timpul cărora se va constitui o ceată tare ciudată. Momentele care urmează constituie o abatere de la una din trăsăturile folclorului românesc și anume armonia dintre etic și estetic, în sensul că, de regulă, personajele care simbolizează binele, adevărul și dreptatea sunt și de-o exemplară frumusețe fizică, în timp ce forțele răului sunt hidoase, monstruoase, caricaturale. Este vorba de niște apariții cu totul neobișnuite, aflate sub semnul hiperbolei de tip grotesc: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Gerilă are o înfățișare ceva de speriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase. Alt personaj, Flămânzilă, era o namilă de om care mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci mai striga în gura mare că moare de foame. Personajul complementar lui Flămânzilă este Setilă, care se usca de sete deși bea apă de la 24 de iazuri. Ochilă este înzestrat cu un singur ochi, mare cât o sită prin care vedea zi și noapte numai când îl ținea închis. Păsări-Lăți-Lungilă simbolizează tripla posibilitate de adaptare; întinzându-se putea ajunge oriunde. Toți aceștia apar la momentul potrivit, ajutându-l pe Harap-Alb să iasă din cursele întinse de împăratul Roș, care nu avea de gând să își dea fata în mâna unei asemenea adunături. Întreaga trupă este găzduită într-o casă de aramă, care la porunca împăratului este încinsă, cei dinăuntru scăpând doar la intervenția lui Gerilă. Acesta preface căldura într-un frig cumplit, iar dimineața toți sunt găsiți clănțănind din dinți, amarnic, spre mirarea și mânia împăratului, care încearcă să îi piardă pe neobișnuiții petitori cerându-le să mănânce și să bea în cantități uriașe. Ceata este salvată acuma de Flămânzilă și Setilă.
Într-o altă încercare, Harap-Alb este ajutat de furnici, care apar în urma arderii aripii miraculoase; furnicile aleg macul de-o parte fir de fir și nisipul de-altă parte. Proba următoare constă în păzirea fetei lui Roș Împărat pe timpul nopții. Acesta, deși se preface în pasăre și fuge neobservată, este până la urmă găsită de Păsări-Lăți-Lungilă după Lună. Harap-Alb reușește să treacă și de ultima probă, cu ajutorul crăiesei albinelor, care o distinge pe fata de împărat de fata luată de suflet, dar cu o înfățișare identică. Pornirea spre curtea împăratului Verde este întârziată de o ultimă încercare inițiată de fată, care-și pune turturica să se întreacă cu calul lui Harap-Alb, pentru a aduce 3 micele de măr dulce, apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Calul este cel care câștigă. La un moment dat, însoțitorii lui Harap-Alb vor pleca, drumul spre Verde Împărat fiind parcurs doar de tânăr și fată. Cei doi tineri se îndrăgostesc, astfel că lui Harap-Alb îi va veni greu să dea fata Spânului. La vederea fetei, împăratul, odată se repede să o ia în brațe de pe cal, dar fata îl respinge, motivând că a venit pentru Harap-Alb, adevăratul nepot al împăratului Verde. Spânul îl decapitează pe Harap-Alb și este pedepsit de calul acestuia. Tânărul este readus la viață și totul se termină cu o nuntă. Este evidentă schema clasică a basmului popular, în care binele învinge răul, după multe și grele încercări. De factură folclorică sunt, de asemenea, motivele narative tipice: călătoria, înzestrarea cu unelte și instrumente magice (hainele, armele și calul curajos, pe care le dobândește eroul), vicleșugul (Spânul își înșală victima), încercările grele (trecute de erou), demascarea falsului erou, pedeapsa, căsătoria; personajele (împărați, uriași); ajutoarele (calul năzdrăvan, Sf. Duminică, uriașii); elemente magice (apa vie, apa moartă); limbajul oral, cu expresii și formule caracteristice. Structura generală a basmului ascunde însă simboluri profunde.
Ca și Nică din Amintiri, personajul se angajează într-o aventură a cunoașterii, a luării în stăpânire a realului, întâmpinând obstacole și primejdii care vor fi în cele din urmă învinse. Senzația este de permanentă pendulare între real și fantastic. Deși basmul începe cu formula Amu cica era odată, întâmplările par să se fi petrecut de curând, într-o lume cunoscută. Specificul fantasticului este un element al originalității lui Ion Creangă. În Povestea lui Harap-Alb, lumea este umanizată; dacă în basmele populare, personajele nu suportă o diferențiere psihică, socială și națională, Creangă le surprinde în mod realist, le diferențiază din punct de vedere psihologic, le autohtonizează (limbaj, gestică, comportamente), localizându-le în lumea țărănească. Atunci când este prezentată fapta bună a lui Harap-Alb, care improvizează un stup de albine, autorul insistă asupra unor detalii care, aparent, nu au nicio legătură cu acțiunea principală, dar contribuie semnificativ la relevarea unor trăsături definitorii ale personajului. Personajele sunt astfel caracterizate, încât cititorul și le poate reprezenta cu ușurință, ceea ce înseamnă o distanțare față de folclor, unde, de regulă, trăsăturile sunt generale, fiind exprimate, de cele mai multe ori, prin superlative de tipul: ca la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Observația este relevantă mai ales în cazul celor mai mici apariții bizare, care-l ajută pe Harap-Alb în încercările la care e supus. Acțiunea oscilează între real și fantastic, mai ales că personajele respectă caracteristicile unor ființe obișnuite pentru că timpul trece, ei se gândesc la descendenți.
De altfel, acesta este chiar motivul începerii aventurilor, iar drumul presărat cu primejdii devine o probă inițiatică. Ca în orice basm, numărul trei este magic: fiii craiului sunt trei, dar numai al treilea se dovedește a fi capabil să treacă dincolo de limitele realului. Mai mult, el este predestinat (Sf. Duminică: ție ți-a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste). Harap-Alb capătă instrumentele necesare izbânzii, Sf. Duminică, prin puterile ei magice îl ajută să se aventureze în cunoașterea vieții. Calul are puterea de a se metamorfoza, mâncând jăratic, se regenerează și-l transportă pe erou în călătoria sa fantastică. Narațiunea (alt element al originalității) se caracterizează prin rapiditate, aglomerare verbală, individualizarea acțiunilor și personajelor, frecvența dialogului. Limbajul oral, cu aparențele lipsei totale a elaborării este spontan, ca și cum scriitorul ar fi un vorbitor care improvizează, vorbind în mod curent și fără efort cum îi vine la gură fără a părea să dea vreo atenție selectării cuvintelor, respectării regulilor gramaticale sau topicii obișnuite. Stilul lui Creangă este cel colocvial, iar aparența de spontaneitate este rezultatul unei elaborări trudnice. Oralitatea înseamnă un tot în care conviețuiesc elemente fără legătură vizibile. Ceea ce în stilul cult este o greșeală, în cel oral devine calitate. Un exemplu este și narativ care creează un efect de insistență, de menținere în starea activă a cititorului sau ascultătorului.
Semnificativ este chiar începutul basmului: Amu cica era odată un crai și craiul și împăratul și împăratul Verde. Stilul oral înseamnă și predilecția pentru folosirea interjecțiilor (mai), a exclamațiilor (ptiu drace!), a interogațiilor (Ei, apoi, saga vă pare), a frazelor rimate și versurilor populare (De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzii). Uneori se folosesc locuțiunile, de regulă, foarte expresive; în loc să folosească un verb banal (îmbolnăvindu-se), naratorul se gândește la o locuțiune cu un evident impact afectiv și emoțional: căzând la zăcare. Expresive sunt și formele inverse ale verbelor: înțelesă-ți, rămere-aș păgubaș. Ion Creangă se deosebește de povestitorul popular prin aglomerarea zicerilor tipice (apără-mă de găini că de câini nu mă tem; să trăiască trei zile cu ce-a de alaltăieri), reflecțiile satirice: Lumea asta e pe dos, / Toate merg cu capu-n jos, / Puțini suie, mulți coboară, / Unul macină la moară. Originalitatea lui Ion Creangă este determinată și de nota comică. Deși aventurile țin de senzațional, voia bună nu lipsește, fiind chiar molipsitoare, iar mijloacele prin care se realizează sunt diverse: diminutive cu valoare augmentativă (Atunci Gerilă sufla cu buzisoarele lui cele iscusite), portrete caricaturale (Gerilă, Ochilă, etc), ironia (împăratul Roș este vestit pentru bunătatea lui nemaipomenită), zeflemeaua (tare-mi ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi), vorbe de duh (Da-i cu cinstea, repară rușinea), scene comice (aparițiile celor cinci uriași).
Semnificația numelui Harap-Alb: Harap = persoană de culoare neagră, servitor; realizează un oximoron împreună cu alb. Tânărul crai, alb, devine harap, adică slugă, servitor. Contrastul alb-negru sugerează o schimbare clară a statutului, dar și o personalitate cu o evoluție surprinzătoare. Harap-Alb trece probele inițiatice, ajunge împărat și se căsătorește cu o fată de împărat. Evoluția sa presupune o proiectare în timpul mitic: tovarășii săi cu puteri fantastice, cunoaște animale fantastice, fata îl readuce la viață cu ajutorul apei vii, timpul curge fără oprire, la infinit (Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă). Doar povestitorul iese din spațiul povestirii și noi odată cu el: Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă!