D. M. G. – Versuri.pro

Epigonii Vechi și Noi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi..
*parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umorul sănătos cu care suntem înzestrați, din belșug, noi, oamenii cu adevărat deosebiți (sac!)..
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta-i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud, pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
«Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea în priză,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Exegeți „cu ceafa groasă”, numai sensuri noi găsesc,
Uneori chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
Au tras tare să mă «prindă», precum turcii la Rovine..
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. dintre cei buni,
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici este necesară, o modestă precizare,
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,.
Au strigat că: „Ieși afară,..!” la palatul Cotroceni.)
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Speriat un pic.. mai tare, sincer, chiar era să fiu!)
Crainic, Cotruș și mulți alții.., cu talent în colțul gurii,
Au făcut și spus de toate, dar aveau simțul măsurii..
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
L-am trimis de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența, dintre nasture și bumb..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic, .. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Da, desigur, Păunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă la un imn național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,.
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Pres-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
As mai aminti doar una din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!)
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, limba iute, otrăvită de șerpoaica,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Eu, în două «temniți largi», pe aceștia i-am «primit»,
Și la «zidul infamiei», rând pe rând, i-am «ciuruit»!
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
Însă, cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne-nfioară, doar temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Tu îmi ești un spin în talpă, îmi ești „piatra din pantof”,
Îți simt răsuflarea-n ceafă, ești „fierbintele cartof”!
Dacă îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale,
Atunci, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!.
……………………………………….
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, fiindcă eu nu vreau «plevuște»,
Vulturul, chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. :))).
D. M. G., decembrie 2010.

Umbra Lui Mă Urmărește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Umbra lui mă urmărește..
Parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umor sănătos,
după poezia „Criticilor mei”, aparținând unui autor, al cărui nume întreg (Mihai?) prin „negura de vremi”, îmi scapă..
Umbra lui mă urmărește peste tot pe unde-aș merge,
Chipul lui îl am în minte, niciodată nu se șterge!
Prea ades mi se întâmplă, să fiu comparat cu dânsul..
(Dac-ar fi să pun la suflet, cred că m-ar lua și plânsul!).
Simpli cititori de carte sau chiar critici de valoare,
Toți îmi spun același lucru: tu ești mic iar el e MARE..
El, Poet, Luceafăr, Soare, cu gândire de savant,
Tu, cometă fără coadă, n-ai nimic, ești diletant!.
El, ca spicul plin de boabe, dumneata, un simplu pai..
Stilul, rima, semnătura, ce mai!.. de la el, le ai!
Nu e zi, să nu îmi spună, câte un apologet:
« Să-l citești, are de toate, e un geniu, e complet! ».
« Ce păcat, că nu mai poate, el, o replică să-ți dea,
Limba să ți-o șlefuiască, precum lemnul la rindea,
Și, ca grâul în combină, să fii bine scuturat,
De neghina și de pleava care te-au contaminat! ».
„Între voi, e diferența ca între stilou și toc.. »
« Ești ca el, din nordul țării, (nu l-ai întâlnit deloc?) „
Iar, capacul peste toate, întrebarea care vine:
« Totuși, cum se face asta, că îl copiezi așa bine? ».
Și când văd cum mă strivește tăvălugul de pareri,
Unele îndreptățite, altele, calomnieri,
Atunci, iată, tuturora, vă voi spune un secret:
Urmăriți trei caractere, (dE), (Em), (gE) din alfabet..
Veți vedea, cum, impozantă, agățată ca un scai,
Este litera „E” mare, UMBRA REGELUI MIHAI (!),
Ca o haină, ea îmbracă, ultimul dintre novici,
„Venusul”, pe-o stea pitică.. (eu sunt cele trei mai mici)..
Prin regatul unde rege e batalul cu pretenții,
Cu zburdălnicie multă peste bunele intenții,
Sunt un miel ce-i tăvălește „saltarelele dactile”,
iambii suitori, troheii, toată pajiștea de file!.
Asta e.. nu am ce face, sunt silit a recunoaște:
Pe islazul poeziei, geniul dumnealui mă paște!
Iarba de sub pomi e fadă, eu vreau una naturală,
Nu un Sybaris de vorbe, poezie de spoială!.
Cu umor, însă nu numai, voi intra și eu în joc,
(Pun pe „foc” un „brat de vreascuri”, iar, deasupra, al meu toc, )
Prin ideea asta clară în vorbirea mea prolixă,
Că Luceafărul se mișcă, Steaua Nordului e fixă!.
Cine-i una, cine-i alta, eu las loc de speculații,
Pâine albă pentru critici amatori de dizertații,
Predispuși la demolarea vorbelor meșteșugite,
Cerul mare-i plin de stele, cu trasee diferite.. D. M. G., decembrie 2010.

Când Privesc Ce Las În Urmă…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când privesc ce las în urmă…
(o poezie de meditație cu o idee vechitestamentala).
Când privesc ce las în urmă, mă prefac în stâlp de sare..
Șiruri lungi de păsări rare, amintiri nemigratoare
Amalgamuri de cuvinte și imagini ce dispar,
Semne negre de cărbune pe peretele de var..
Valmășaguri ale lumii cu vacarmu-i infernal,
Pete care maculează peisajul hibernal,
Sedimente decantate de furtuni închipuite,
Urne care duc cenușa unor lumi nebănuite..
Amfore frumos pictate conținând dezamăgiri,
Sparte în bucăți amare și ascunse de priviri,
Universuri de legende și de dulci promisiuni,
Insule de fericire, plaje cu aluviuni..
Cioburi și frânturi de viață adunate cu migală,
Crezuri-vulturi printre mieii privind cerul cu sfială,
Focuri ce au ars pe dealuri ca aducere aminte,
Crisalide stele-fluturi, căi lactee din cuvinte..
Cântece neprelucrate cu frânturi de simfonie,
Vorbe nerânduite sau plutind în armonie,
Compoziții de culoare dintr-un nenăscut tablou,
Își ocupă locul tainic într-un nevăzut cavou..
Îmbrăcate în mantale din gigantice tăceri,
Suferințe fără seamăn sau banale neplăceri,
Polite din cripta vieții, rafturi lungi nemăsurate,
Stau în strictă rânduială, cronologic așezate..
Strânse toate laolaltă, pline de reminiscențe,
Diluat de apa vremii și de viruși-neglijențe,
Își respectă, transmițându-și încifratul lor mesaj,
Ordinea prestabilită prin al timpului pasaj..
Mă inundă infinitul, peste cât eu pot cuprinde..
Disciplina lui cazonă mă strivește, mă surprinde,
Sub troianul greu de clipe, simt trecutul care moare,
Și privind ce las în urmă, mă prefac în stâlp de sare.. D. M. G., decembrie 2010.

Epigonii Vechi și Noi (O A Doua Revizuire)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi..
(parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umor..)
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta–i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud.. pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
« Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea „în priză”,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Când îi văd, cu câtă râvnă, numai sensuri noi găsesc,
Uneori, chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Exegeți «cu ceafa groasă», cu talentul lor defunct,
Cum aud, că spun o vorbă, că «ne tragem» dintr-un «punct»,
(Ce-i drept, unul «în mișcare», cu explozii și incendii,)
Au umplut biblioteca, de tratate și compendii!
Mi-au adăugat «valențe» și m-au tot cosmetizat,
Iar, din proletar, odată, m-au făcut un împărat!
Și mă simt, (de nu mă scapă, nici măcar arheologii,)
Ca fosila sufocată sub un munte de elogii..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
„Au tras» tare să mă «prindă», precum.. turcii, la Rovine!
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. (dintre cei buni!)
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici, cred că se impune, o modestă precizare:
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,
Au strigat că:”Ieși afară, ..!” la palatul Cotroceni.).
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Să mă sperie, nu alta.., sincer, chiar era să fiu!)
Voiculescu, Crainic, Cotruș, toți aveau simțul măsurii,
O tripletă de speranțe.. o spun cam.. la colțul gurii!
De Pilat, de Anghel, Iosif, iarăși încă o tripletă,
Rapsodii, pasteluri multe, nu-i pic cam desuetă?
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
A rămas de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența dintre”nasture” și „bumb”..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Topârceanu, pe spinarea unui bivol-mușchi de fier,
Coțofana lui și cioara ca o boabă de piper..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic, .. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Ion Barbu, nu se poate să îl uit tocmai pe el,
(M-am distrat cu riga Crypto și lapona Enigel..)
Da, desigur, Paunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă, imnului național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Preș-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
Și mai amintesc doar una, din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!)
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, «limba» iute, otrăvită, de șerpoaică,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas,”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Toți au vrut să-mi ia coroana, unii chiar și azi, încearcă,
Dar îi văd la naufragiu, împărțind aceeași barcă..
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
După cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne-nfioară, doar.. temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Însă tu îmi stai ca piatra în pantoful încălțat,
Îți simt răsuflarea-n ceafă.. un cartof înfierbântat!
Vad că îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale.. )))
Totuși, pentru scurtă vreme, vreau să fac un pas în spate,
Fără critici, exegeze, larmă și publicitate.
Îmi doresc să văd cum este să fii simplu muritor,
Ca în cartea, .. cum îi spune.. cred că: „Print și cerșetor..”
Mi-a ajuns, precum Crusoe, singur pe o insuliță,
Să îmi pună toți, sub lupă, fiecare vorbulita!
Gata, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!
………………………………………..
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, pentru că nu vreau «plevuște»,
Vulturul.. chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. ))).
D. M. G., decembrie 2010.

Trece Briza Dimineții…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Trece briza dimineții..
Trece briza dimineții peste câmpul plin de flori,
Inundat de minunate evantaie de culori..
Adierea ei dezmiardă, admirând a mia oară,
Farmecul și gingășia zilelor de primăvară..
Ireală, nevăzută, se apleacă lin să soarbă,
Perle-boabele de rouă de pe firele de iarbă..
Mângâind cu voluptate toate câte se ivesc,
Fluturi, flori și păsărele, într-un ritual firesc..
Enigmatică, plăcută, cu o grație aparte,
Dulce și neprefăcută, fermă ca un semn de carte,
Cu cazona deșteptare: „Toți, treziți-vă la viață!”
Hotărâtă, risipește jaluzelele de ceață..
De alintu-i saturnalic, nimeni și nimic nu scapă,
Nici naivele broscuțe și nici nuferii din apă,
Fremătând, îmbrățișează prin poienile pădurii,
Cu iubire infinită, frumusețile naturii..
Ea împrăștie senină, plină de zburdălnicie,
Calde, blânde, generoase zâmbete de voieșie,
Către flori și către cuiburi, spre petale și spre pui,
Și spre soarele ce urcă în înaltul cerului..
Vietăți amalgamate se deșteaptă circumspecte :
Puncte vii nenumărate, milioane de insecte,
Mici arici, gheme cu ace, cât un bulgăre de nea,
Pui zglobii de căprioară, iepurași de catifea..
Osteneste ziua-ntreagă, spre amurgul inserării,
Ce coboară în tăcere, peste marginile zării..
Curând licărul de stele, printre șoapte și suspine,
La odihnă o trimite sub cleștarul lunii pline..
……………………………
Singuratic, în tăcere, vad trecutul încă viu,
Cu stropi mari de amintire, ca o ploaie în pustiu..
Și mi-i dor, mi-i dor într-una, într-un fel nepământesc,
Clipele de altădată, iarăși să le retrăiesc..
mai 2009, DMG.

Satira Satirelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Satira satirelor.
*parodie-pamflet-un necesar drept la replica intre marii poeti printre veacuri, specie literara nerecomandata celor lipsiti de simtul umorului..
**Motto: „Noi, aceia care suntem, poeti supertalentati,
Mai tarziu sau mai devreme, toti vom fi parodiati.. „.
Mare mi-a mai fost mirarea, nu demult, mai asta vara,
Cand, dupa o zi de munca, realmente obosit,
Intorcandu-ma acasa, o surpriza am gasit:
In cutia de la posta, un colet legat cu sfoara..
De la unul, M. si E. (-scu?!), special, chiar pentru mine.
M-am facut la fata rosu, precum racul bine fiert,
Si adresa, dar si data, confirmandu-mi asta cert,
Ca eu sunt destinatarul, la un secol si mai bine..
Inlauntru, plin de graba, aruncandu-mi o privire,
Am gasit, impaturite, avand colturi cu „urechi”,
Foi de timp ingalbenite, niste manuscrise vechi,
Cinci « scrisori » frumos rimate, cu un titlu scurt, « Satire »..
Cu un scris superb de mana, (aici n-am nimic de spus!),
Insa limba era veche, cam „cu hopuri” la citit,
Si, alambicat mesajul, era tare incalcit,
Continutul, o „salata”, necesar a fi « tradus »..
Prima, o filozofie, laudand puterea sortii,
In siraguri de cuvinte, unele, chiar fara rost,
O polologhie lunga, goala ca o zi de post,
Cica-n lume stapaneste, (hai, ca-i buna!) geniul mortii..
Contemplatii despre luna, siruri de babilonii,
Despre viata ce o ducem, despre timpul cel trecut,
Despre cate si mai cate, (recunosc ca m-ai pierdut!),
Si pareri, pe care, altii, le-ar numi „cosmogonii”..
O a doua despre unul, singur, tare izolat,
Caruia ii ramasese, pana prinsa in cerneala,
Vezi, de-aia, pasamite, si hartia era goala,
Si nu-i place linguseala sau sa fie laudat..
O a treia, din istorii, despre intrigi ce se tes,
Cu batranul nostru Mircea, ce nu-i „inghitea” pe turci,
Si-i batea, fara crutare, precum grindina pe curci,
(Din pacate insa, asta, nu s-a intamplat mai des..).
Daca inteleg eu bine, deschizand alta scrisoare,
Iarasi vine « izolatul », ce priveste o femeie,
Ca o poarta, ce il duce, (ce nastrusnica idee!)
Catre stranii universuri, ca o rampa de lansare..
Si, in fine, cea din urma, zice ca, sa ne pazim,
De-o persoana imorala, avand numele Dalila,
Ce nu stie ce inseamna, nici durerea si nici mila,
Sfaturi multe, pertinente, cum de ea sa ne ferim..
Iar pe verso, o „poema” (si ce titlu!) : „Epigonii”,
Oameni vechi, de altadata, intamplari demult uitate,
Unele inchipuite, altele adevarate,
Lunga lista de persoane si trecute bazaconii..
La subsol, o nota scurta, cica pentru carcotasi,
„E usor a scrie versuri.. ” mai departe, era sters,
Deci, n-am inteles o iota, nevazand intregul vers,
Nici cam ce-o fi vrut sa zica, peste urmatorii pasi..
Si ma uit din nou la nume, sa citesc expeditorul,
(Nu imi plac necunoscutii, sa fiu sincer, ma si tem),
Vad cu litere de-o schioapa, cum spuneam, un E. si-un M.,
[Esti Mihai (?), o sa-ti zic Misu (!), fie-mi pardonat umorul..].
Iarta-ma, ca-ti spun aceasta, ai trait pana sa mori,
(Ce postas puteai ajunge, sef de posta, diriginte,
Sau chiar ditamai profesor, daca ai fi fost cuminte),
Si-ai pierdut atata vreme, compunand niste scrisori..
Am legat la loc coletul, cum era mai inainte,
Tot cu sfoara si cu noduri, cat de tare am putut,
Sa arate impecabil, grija mare am avut,
Iar pe el, am scris cu pixul, urmatoarele cuvinte :.
Catre Posta Romaneasca, semnalez respectuos,
Nu cunosc expeditorul, lucru tare neplacut,
Nu-mi explic coincidenta numelui ce „s-a facut”,
Rezolvati, incurcatura, v-as ruga tare frumos..
Pare valoros coletul, cine stie ce contine,
(Cam un secol, sa tot fie, s-a pierdut alta scrisoare,
Iar de-atunci, se pun afise, amintind de intamplare.)
Nu doresc ca sa-mi ramana, ceea ce nu-mi apartine..
Daca nu mai e in viata, vreun urmas recunoscut,
Preastimate nenea Iancu, responsabil de oficiu,
La muzeu, biblioteca, faceti-mi acest serviciu,
Returnati va rog, pachetul, ce, la posta, s-a pierdut..
Anonim, mai jos semneaza, ADRESANT NECUNOSCUT.
(D. M. G., decembrie 2010)

Epigonii Vechi și Noi (Revizuită)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi… parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umorul sănătos cu care suntem înzestrați, din belșug, noi, oamenii cu adevărat deosebiți (!)..
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta-i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud.. pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
«Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea „în priză”,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Când îi văd cu câtă râvnă, numai sensuri noi găsesc,
Uneori, chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Exegeți «cu ceafa groasă», cu talentul lor defunct,
Cum aud, că spun o vorbă, că «ne tragem» dintr-un «punct»,
(Ce-i drept, unul «în mișcare», cu explozii și incendii,)
Au umplut biblioteca, de tratate și compendii!
Mi-au adăugat «valențe» și m-au tot cosmetizat,
Iar, din proletar, odată, astăzi sunt un împărat!
Și mă simt, (de un’ mă sapă nici, măcar arheologii,)
Ca fosilă sufocată sub un munte de elogii..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
„Au tras» tare să mă «prindă», precum.. turcii, la Rovine!
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. dintre cei buni,
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici este necesară, o modestă precizare:
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,.
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,
Au strigat că:”Ieși afară,..!” la palatul Cotroceni.)
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Să mă sperie, nu alta.., sincer, chiar era să fiu!)
Voiculescu, Crainic, Cotruș, toți aveau simțul măsurii,
O tripletă de speranțe.. o spun cam.. la colțul gurii!
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
L-am trimis de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența dintre nasture și bumb..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic,.. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Da, desigur, Păunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă, imnului național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Preș-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
Și mai amintesc doar una, din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!).
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, «limba» iute, otrăvită, de șerpoaică,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas,”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Toți au vrut să-mi ia coroana, unii chiar și azi, încearcă,
Dar îi văd la naufragiu, împărțind aceeași barcă..
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
După cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne înfioară, doar.. temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Însă tu îmi stai ca piatra în pantoful încălțat,
Îți simt răsuflarea-n ceafă.. un cartof înfierbântat!
Vad că îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale.. :-)))
Totuși, pentru scurtă vreme, vreau să fac un pas în spate,
Fără critici, exegeze, larmă și publicitate.
Îmi doresc să văd cum este să fii simplu muritor,
Ca în cartea,.. cum îi spune.. cred că: „Prinț și cerșetor..”
Gata, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!
……………………………………….
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, pentru că nu vreau «plevuște»,
Vulturul.. chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. ))).
D. M. G., decembrie 2010.

Plânge Blânda Primăvară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Plânge blânda primăvară,
Revărsând amare lacrimi ce inundă curtea școlii,
Împietrită de durere, urmărind pe cer departe,
Căi lactee, pagini albe dintr-o nevăzută carte,
Plânge blânda primăvară cu petale de magnolii.

Piramide-ntristate și cernite capitolii,
Nerostite-n cuvinte și nescrise printre rânduri,
Sub regrete, resemnate, ruinate între gânduri,
Se scufundă-n oceanul din petale de magnolii.

Au rămas demult uitate, pasiuni și reci orgolii,
În pustiu abandonate, cioburi de oglindă spartă,
Într-o lume neștiută, pe-o nevăzută hartă,
Dispărute fără urmă sub petale de magnolii.

Rătăcite-n trecuturi, printre anii roși de molii,
Vise din adolescență se perindă trecătoare,
Și împrăștie prin aer cu aripi amăgitoare,
Efemere și gingașe, mici petale de magnolii.

Amintiri asfixiate de tăcerile lințolii,
Rare și neprețuite precum florile de mină,
Se trezesc din agonie și revin către lumină,
Prefăcute pe vecie-n petale de magnolii.

Înspre ziua ce urmează noaptea își trimite solii,
Umbre reci din altă lume cu tăcere impregnate,
Răspândind în înserare năluciri întunecate,
Dare de melancolie și petale de magnolii.

Zilele de altădată, ale timpului embolii,
Se așază straturi-straturi, ca zăpada peste munte,
Iar spre ele nu mai este nici cărare și nici punte,
Plânge blânda primăvară cu petale de magnolii.

Epigonii Vechi și Noi (A Treia Revizuire)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi..
(parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umor..)
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătură cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta–i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud.. pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
«Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea „în priză”,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Când îi văd, cu câtă râvnă, numai sensuri noi găsesc,
Uneori, chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Exegeți «cu ceafa groasă», cu talentul lor defunct,
Cum aud că spun o vorbă, că «ne tragem» dintr-un «punct»,
(Ce-i drept, unul «în mișcare», cu explozii și incendii,)
Au umplut biblioteca, de tratate și compendii!
Mi-au adăugat «valențe» și m-au tot cosmetizat,
Iar, din proletar, odată, m-au făcut un împărat!
Și mă simt, (de nu mă scapă, nici măcar arheologii,)
Ca fosilă sufocată sub un munte de elogii..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
Au «tras» tare să mă «prindă», precum.. turcii, la Rovine!
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. (dintre cei buni!)
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici, cred că se impune, o modestă precizare:
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,
«S-a lăsat» de meserie, când mai mulți «milițieni»,
Au strigat că:”Ieși afară,..!” la palatul Cotroceni.).
Cântând fără țară, Goga scotea strigăte-n pustiu..
(Să mă sperie, nu alta.., sincer, chiar era să fiu!)
Voiculescu, Crainic, Cotruș, toți aveau simțul măsurii,
O tripletă de speranțe.. o spun cam.. la colțul gurii!
De Pilat, de Anghel, Iosif, iarăși, încă o tripletă,
Rapsodii, pasteluri multe, din păcate.. desuete.
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
A rămas uitat în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Și umor cât diferența dintre „nasture” și „bumb”..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
„Lidice”, zis Jebeleanu, .., cam ciudat, tare călțos,
Cu calibru de „colibri”.. cum să-l iau în serios?
Labiș, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Topîrceanu, .. pe spinarea unui bivol-mușchi de fier,
Coțofana lui și cioara ca o boabă de piper..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic, .. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Bun tătaie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 1 (UNU) 1 (UNU) 2 (DOI)..)
Ion Barbu, nu se poate!.. să îl uit tocmai pe el,
(M-am distrat cu „Riga Crypto și lapona Enigel”!..)
Da, desigur, Păunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă, numai el o știe, cât talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, „stocuri supranormative”..
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu.. sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă, imnului național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,
Arpagicul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Preș-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
Și mai amintesc doar una, din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!).
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alința” pe Tamara..
Sau Stănescu, «limba» iute, otrăvită, de șerpoaică,
Ce, iubirea, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
Cu „Florin” scriind romane, mazgălind caligrafii,
„Faruri luminând vitrine, antice fotografii,”
Cu infernuri de expresii, „aere cu diamante”,
Are șanse să ajungă, mai degrabă.. noul Dante!
În vizor mai sunt și alții: Stratan, Iaru, Cosovei,
Dar, în criză de „minute”, nu îmi pun mintea cu ei..
……………………………
Cei enumerați și alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas,”
Ca un Pegas.. pe jăratic, nu.. grăunțe și «ovas»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Puși la „zidul infamiei”, virtual aliniați,
I-am „tăiat” din lista Schindler, (lista celor grațiați..)
„Toată floarea cea vestită”, am trecut-o prin batoză,
Vorbim despre poezie, nu vreau să vorbim de proză..
Toți au vrut să-mi ia coroana, unii chiar și azi, încearcă,
Dar îi văd la naufragiu, împărțind aceeași barcă..
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în săbii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân:
Văd cum îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale.. )))
După cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne înfioară, doar.. temutul Luxemburg!”.
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Însă, tu îmi stai ca piatra în pantoful încălțat,
Îți simt răsuflarea-n ceafă de.. cartof înfierbântat!
Uite, pentru scurtă vreme, vreau să fac un pas în spate,
Fără critici, antiteze, larmă și publicitate.
Îmi doresc să văd cum este să fii simplu muritor,
Ca în cartea, .. cum îi spune.. cred că:”Prinț și cerșetor..”
Mi-a ajuns, precum Crusoe, singur pe o insuliță,
Să îmi pună toți, sub lupă, fiecare vorbuliță!
Spune dar, urbi et orbi, tot ce, astăzi, ți-am transmis,
Că a fost realitate și nu doar un simplu vis.. )))
Gata, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!
…………………………………………
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, pentru că nu vreau «plevuște»,
Vulturul.. chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. ))).
D. M. G., decembrie 2010.

Qvartet Epigramistic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Qvartet epigra-mistic despre renumita gripă porcină.
[Sau fals tratat despre cum trebuie să.. (nu) ne informăm despre gripa porcină].
Vrând să știu ce e cu gripa și, mai mult, cum o să fie,
Nu demult, acum o lună, am făcut o nebunie,
Când, trecând prin piața mare, m-am oprit la ‘nea Andrei,
Cel cu papagalul verde și „planete” câte vrei..
Pe „planeta” ce am tras-o, îmi spunea în trei cuvinte:
Că: „Porcina” va apare, fii atent și ia aminte,
(Este fără îndoială, zero dubii nu încap,
Și le spune și la alții.. să le intre bine-n cap!),
Doar atunci și numai dacă se produce un impact:
Omul, pasărea și porcul, dacă intră în contact,
Omu-i nea’ Andrei, desigur, pasărea e papagalul,
Tu, care ai tras «planeta», ești.. al treilea, animalul! „
La o zi după aceea, am făcut «gripa porcină»,
(Febră, grețuri și frisoane).. ce cu moartea e vecină!
Jur, de-acum, că niciodată, nu citesc nici un „papirus”,
Nici ziare, nici reviste, da-r-ar gripa-n el de virus.. :-))).