Benjamin Fondane – Versuri.pro

Eglogă Marină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În van îți zbuciumi valurile, Mare!
În van te zvârli spre sorii de mărgean,
Din baltă grea nu crește ocean.
Nici cer senin din bori tumultuare.
E clopot surd și-i amplă fremătare,
Ca-n vila d’Is, cântată de Renan.
Îți zbuciumi, Mare, valurile-n van!
În van invoci istorica chemare.
Și-a înecat Neptun, în val, tridentul.
Tritonii-s morți; în ape, firmamentul
Și-a mărginit verzuiul orizon.
Sirena nu-și mai vaieră balada –
Praxiteles e mort; e viu Mamon;
Și-n Casinò se zbuciumă Helada.

Psalmul Leprosului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

„Și leprosul care va avea această plagă pe dânsul, să aibă veștmintele rupte și să strige: necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cât va fi această plagă pe dânsul; necurat este și va locui singur; afară din tabără să fie locuința lui.” (Leviticul 13-45).
Zorii
au primenit izvoarele din jgheaburi,
au spălat gâtul mierlei din pădure,
au spart cu plugul proaspăt arătura,
au pus în dosul plugurilor oameni
și-au pus în palmieri atâtea flăcări,
de parcă ești în orice palmier,
de parcă-n orice flacără ești, Doamne.
Aș vrea să cad trăznit în fața ta,
tu, care n-ai nici început, nici capăt. Și-aș vrea
să te sărut în palmieri și-n flăcări,
dar teamă mi-e să nu-ți mânjesc pământul,
să nu-ți mânjesc curata buruiană,
să nu-ți mânjesc gândacii de prin coji
și lucrurile de lumină, toate,
pe care le-ai făcut în șase zile.
Căci trupul meu se crapă de buboaie
și din obraji
vinete coji au curs vânăt puroaie;
și ochiul meu e de privire scurs,
și mâna mea se razimă în bâtă.
Sunt o mocirlă-n care cântă broaște
și-s raci de lut și lipitori murdare,
pucioasă e de secetă și soare.
Și sufletul meu, broască, de urât
orăcăie, o, Doamne, către tine.
O, dac-ai fi și tu ca mine, Doamne!
O, dac-ai fi și tu lepros ca mine
și de-ai avea și tu buboaie multe
și ochii scurși de lacrima luminei!
O, dac-ai plânge când se surpă seara,
când vitele se-ntorc din scăldătoare,
când oamenii vin câte doi din câmp,
când plânsul tău nu-i nimene să-l stângă..
O, de-ai porni și tu pe drum, bicisnic..
Câinii cei ciolănoși te-ar strânge-n garduri,
drumeții din șosea te-ar ocoli,
nu te-ar primi la rugă sinagoga.
Fecioare, la fântâni, cu șolduri dure,
de greață ar scuipa în sânii albi
și pruncii care au vorbit în rugă:
„fii proslăvit, o, Doamne, ce-ai creat
pământul și făpturile dintr-însul”,
ar sta să-ți scuipe-n fața de văzduh
și te-ar goni cu blesteme și pietre.
Da, Doamne, dac-ai fi lepros ca mine,
ai fi gonit cu pietre.
Au ce-am făcut eu, Doamne, că mă bântui
cu bube, ca pe broaștele cu râie,
cu ce-am păcătuit
ca să mă rupă-n incisivi dulăii,
ca să nu fiu primit în sinagogă,
ca pân’ și pruncii tăi să-mi svârle pietre,
și ca fecioarele cu șolduri dure
sperios să-ntoarcă-obrazul de la mine?.
Mă miluiește, Doamne, miluiește,
și, dacă poți, mă curăță de boală.
Dar nu-mi lua și bulgărul de viață
ce-și risipește-n mine untdelemnul –
cum nu-l iei nici furnicei, nici lăcustei.
Știu bine, Doamne,
că tu ești teafăr fiindcă-s eu lepros,
că am ieșit egal din neființă,
că prosternarea mea îți dă mărire,
că neștiința mea îți dă știință,
că slăbiciunea mea îți dă putere,
că murdăria mea îți dă lumină.
Și lasă-mi plânsul, frunză clătinată,
tu, ce mi-ai scris să fiu cuibar de șerpi,
tu, care-ai hotărât să fiu lepros,
tu, care-ai pus în sufletul meu ura,
tu, care-ai vrut să fiu ca dobitocul
din împuțite vizuini de codri,
fără de pui și fără fericire..
Tu n-ai voit să fiu ca pomul tânăr,
crescut vânos la curgere de ape.
Tu n-ai voit să am și eu cocioabă,
să pot intra și eu în sinagogă,
să pot avea și eu copii sălbateci
și vreo fecioară-n prag cu dure șolduri,
și câni la gard, pe care să-i asmut
când trec pe drum leproșii cu buboaie.
Și, dacă vrei, atunci ascultă-mi voia,
lasă făptura mea necurățată
și dăruiește-mi moartea pământească,
așa precum e hotărârea ta.
Și-atuncea când mă voi desface-n noapte,
prieten bun cu viermii cafenii,
grâu pentru încolțirea care vine,
când voi muri și eu ca și ceilalți,
când n-am să-ți mai mânjesc pământul, Doamne,
n-am să-ți mânjesc curata buruiană,
n-am să-ți mânjesc din lucrurile toate –
făcute-n șase zile de scriptură –
atunci când voi veni la tine, Doamne,
și când puroiul o să-mi fie sevă,
o, pentru vina de-a fi fost lepros,
tu, Doamne, dacă vrei să-mi faci dreptate,
pe toți acei ce-mi asvârliră ură
(ura celor puternici pentru slab)
o, nu-i trimite-n flăcările roșii,
o, nu-i supune dureros la cazne,
ci cheamă laolaltă toți bărbații
(acei din câmpuri și din sinagogi),
drumeții care-mi ocoliră drumul, [..]
dulăii care-au vrut să-mi rupă trupul,
și lasă-i, Doamne, ca să mai învie,
să mai trăiască înc-o dată-n lume,
și, ca să știe ce e fericirea,
îi fă pe toți leproși.
Da, ca să știe ce e fericirea,
îi fă pe toți, o, Doamne, fă-i leproși! [..].
Dar iartă pe fecioarele cu șoldul
de lapte alb și țâțele de lapte,
că ele n-au vrut nici un rău să-mi facă,
că ele, Doamne, nu știau ce fac,
și chiar dacă-mi fugeau sperios din cale,
eu mă opream din drum,
și în genunchi, pe urma din pământ,
le sărutam picioarele desculțe.

Natură Moartă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O sticlă de porto și un banjo,
trupeșe gutui din Van Gogh pe o masă,
inima în topire, lămpile –
ăst han troienit pe-o vâlcea din Tyrol –
unde sunt palmierii și nisipurile,
prospectele de călătorii?
A fost de ajuns ca un tren s-o ia razna de șine,
am făcut 8 km noaptea pe jos,
viforul era un matelot în ștreanguri,
tovarășii mei din tren erau iugoslavi,
niște studenți
vorbeau de ciorba lor de sfeclă,
vorbele noastre erau păsări moarte de ger.
O sticlă și un banjo pe perete –
fiică a hangiului, accent austriac,
arbust din Adlersberg, fruct de zăpadă,
cutezanță de a te pârgui printre catastrofe,
țâșnire a gleznelor.
Ghicesc acolo pielea ta tulbure ca o privire,
inima mea sau pendula,
drăguțul tău ce ți l-aș lua-n cuțit,
n-am omorât niciodată pe nimeni,
alcoolul mi se urcă la cap sau gleznele tale.
Nimeni nu e scutit de accident,
noapte fără cămașă pe ea, pe acoperișul zgâlțâit,
păsări din mările australe,
poate nițel prea albe,
ești atât de singur încât ți-ai uitat rolul
despre ce voiai oare să vorbești, pământul se clatină,
iată că el deja îți strigă-n trup –
o sticlă și-un banjo
și-această voce a nimănui,
acolo-i trecutul meu cu care nu mai am ce să fac,
sângele lui ciuruiește zăpada -.
E-un înecat ce nu mai vrea să-l scoți la mal
privire de sus, în care păsările se rotesc,
de și-ar pierde acolo capul –
liniște s-o tai cu diamantul,
timpul parcă dă cu banul în gol,
pe stâncile devenirii stau ciute suspendate,
nu se trăiește-aici decât din vânătoare,
nu se moare de întâmplare,
de pahar sau neprihănire, de poveri sau măciucă,
toate drumurile sunt megafoane,
fiece piatră un sertar ce deschide-un abis.
Nu vrei să vii cu mine în Montmartre,
e tot un tyrol pentru turiști englezi,
vino, vom deschide un bar american
în care vom asculta cântecul de cocteiluri,
încăierările se vor lăsa cu morți,
gusta-vei din scârba numită plăcere,
ne-om bate pentru frumusețea-ți perfidă și castă,
surâsul tău o să presare morți,
fiică de hangiu, accent austriac,
care păstrezi pe chip un nu știu ce din alpi
și până și-n obraji
această fericire ce emană
dintr-o butelcă și dintr-un banjo.

Muza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Într-un apus de soare veni de mine-aproape;
În ochi filtra azurul și zvon curat de ape.
Avea în glasul ei dulce ca notele de flaut.
Copil – cercam zadarnic în ochii ei să caut
Neînțeleasa taină ce-mi ascundea natura;
O trestie bătută de vânt părea statura,
Când ea c-un gest șăgalnic îmi potrivi pe gură,
Cercând să suflu-n doină melodică și pură,
Un flaut peste care neiscusita mână
Cânta călăuzită, în farmecul-i, de zână.
De-atunci pe-al zânei flaut trec mâini neinspirate
Și-n note port ecouri din zări îndepărtate
Cercând să-ntruchipeze pe clapele sonore
Frumosul vis din vraja superbei aurore.

Pastel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Privește, toamna vine și pune-n trestii flaut-
Eu caut fără vrere și nici nu știu ce caut
Și-ascult cum vântul bate și sufletul din trestii.
Adâncul umple urna tăcerilor acestei,
Ca liniștea adâncă și fumurie a mării.
Privește cum salcâmii se clatină la poartă-
Pe apa din fântână se strânge frunza moartă
Și paserile zboară ca-n fața unei iniști,
Singurătatea cade ca un fruct copt de liniști,
Arare, sfârticate, de-un chiot din podgorii.
Pe căi de floare arsă, bicisnici, călătorii
S-opresc s-asculte-ntinsul, ca-ntinderile mării,
O roză-și cearcă haina în visul înserării,
Și printr-un geam se uită prin colțurile casei.
Amurgul, plin de taina îndepărtatei Asii,
Adună pomii-n pâlcuri și-i prinde ca-ntr-o cange.
Cireșii cresc ca-n țărmul haoticului Gange,
Își pun scufii de floare și-și cearcă reverența;
Și-atât de calmă-i ora, că parcă-i simți prezența.
Și sufletul ți-l pipăi cu mâinile, eteric.
O clipă, ca de-o umbră, te-ai rupt din întuneric,
Căci iată, toamna vine și-și bate roibu-n pinteni
Și pe aleea-n care dorm pomii albi și sprinteni,
Sub stelele-n priveghe și-al lumii corn bucolic,
În freamătul de frunză, greoi și melancolic,
Ca zugrăviți în șagă cu vârful unei gresii,
Simt umbra unui Faun și râsul Faunesii.

Corespondențe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Eu sunt ca un sălbatec, prăpăstios castel,
Din care cavalerul e dus în cruciadă.
Se năruie clădirea și stâlpii stau să cadă,
Și-au prins rugină roibă lăcățile de-oțel.
Ah, surlele sonore din zilele de pradă!.
S-a ros desenul sumbru pe vechi tapițerii
Și-au devenit postume chitarele truvere.
Prin bolți, ruina-și cântă fatalul „miserere”.
Și nu mai ies la geamuri virginele zglobii.
Ah, nopțile nebune de patimi și plăcere!..
Departe, ceru-i roșu ca sângele de brav.
Departe-s oști în zale și lupte-nsângerate..
Târziu, o gheunoaie a prins grăbit a bate;
Și-i miros de carnagiu și plângere de sclav.
Ah, clopotele păcii în inimi picurate!..
Cohorți de foi dansează prin goluri de cavou;
Fotolurile-așteaptă și sapă-n ziduri carii,
În lunga așteptare sunt înțelesuri varii
Și liniștea se umple de nălucit ecou.
Ah, oștile sosite cu flamuri la fruntarii!

Reverie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, cât aș vrea, în calm, să mor pe dună,
Spre largul leneș al Mediteranei,
Când asfințitu-ntunecă platanii
Și noaptea crește albă pe lagună.
S-ascult vuind din volburi de genună
Cetăți în clocot, clopote, litanii;
Când Atlantide mucede și stranii
Își profilează stârvurile-n lună.
S-ascult, agonic, vuiet de gondole
Și brusc – în ritmul lent de barcarole,
Sirenele să-și fluture năframa.
În vraja caldă-a notelor rebele,
Ca un copil naiv – să nu-mi dau seama!
Și să m-arunc în mare după ele.

Rondel de Toamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Îți plânge toamna în priviri,
Și-ți moare leneș la fereastră,
În odăița ta albastră,
Plivești bolnavii trandafiri.
Tu stai pe gânduri și te miri,
Frumoasă pasăre sihastră.
Îți plânge toamna în priviri,
Și-ți moare leneș la fereastră.
În cripta sfintelor iubiri,
Te poartă lin iubirea noastră,
Și te-ofilești, precum în glastră,
Se sting bolnavii trandafiri –
Îți plânge toamna în priviri.

Eva

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Carmencitei.
În părul tău e blonda auroră
Și-n ochi – eternul nimb al strălucirii.
Făptura ta o leagănă zefirii
Și-n glasul tău e-o muzică sonoră.
Pe trupul tău divin întreaga floră
Și-a dat tributul ei sortit iubirii
Și-n sânii tăi, tăria răzvrătirii
Suprema năzuință ți-a dat soră.
Spre fructul cald al poamei tentatrice
Nu poate-oricine-n fapt să se ridice!
Nu poate-oricine roadele să guste,.
De-a fi gravat – ca-n plăci de gramofoane –
Dospit în carnea bestiei auguste –
Sonorul ritm al speciei umane!

În Evul Mediu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În mintea mea se deapănă icoane
Din ce în ce tot mai extravagante;
Mă văd în echipaje elegante
Împodobite în luciuri de blazoane.
Pe cai și-n litiere văd baroane
La gât cu sclipitoare diamante.
Iar eu pudrat alăturea de-un fante
Admir vârtejul sec de milioane.
Eu sunt marchiz și tu o castelană;
Și când tu-mi zbuciumi inima-mi sărmană,
Lăsându-te la pieptul fiecărui,.
În față-ți mă înclin cu-o reverență,
Și mă întorn râzând, pe când tu stărui
În urma mea: „Ah, ce impertinență! ”