Anton Pann – Versuri.pro

Omul Nu Poate Să Facă Un Lucru la Toți Să Placă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Hogea s-apucă odată ca să-și facă un cuptor,
Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;
După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,
Veni un vecin și-i zise că nu e bine făcut,
Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,
Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;
Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceai
Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;
Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ți de eram,
Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.
Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,
Îl strică ș-apucând iarăși, pe rotile l-a făcut;
Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,
El se apuca îndată și-într-acolo-l întorcea.
Și așa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,
Al fiecăruia gustul și plăcerea i-a-mplinit
Zicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,
Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.

Despre Prostie Iarăși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un neghiob cu totu, -n vremea mai demultă,
Ca să-și ia nevastă făcând și el nuntă,
De masă, bucate în gând îi venise,
Dar cu ce să fiarbă de loc nu-ngrijise.
Socrul, ca și dânsul, văzând că nu-s lemne,
Aleargă la horă pe tineri să-ndemne,
Strigând: – Cine este mai voinic de ducă,
Se meargă îndată, lemne să aducă?
Ginerele sare, ia car şi secure:
– Mă duc eu, răspunde şi pleacă-n pădure.
Ajungând se uită la un copaci mare.
– Să-l duc întreg, – zise – ce de mai haz are!
I-aş face îndată pe toţi ca să-mi zică:
„Hop o dată, măre! ce mai ginerică!”
Dar numai el singur în car cum să-l suie?
Ş-îi veni în gând carul alături să-l puie,
Ca tăind să-l culce, drept în car să cază
Şi aşa să-l ducă, nuntaşii să vază.
Făcând dar el astfel şi tăind stejarul.
Cum căzu, îndată îi turti jos carul.
Acum ce sa facă? Fluieră, priveşte,
Ş-ntr-o parte ş-alta stă şi se suceşte!
Văzând că nu-s boii, să-i caute pleacă,
Cu securea-n umăr şi cu hârca seacă,
Şi nemaigăsindu-i, că i-a pierdut crede;
Iacă ş-ntr-o baltă nişte raţe vede.
Nu-i venea prin minte că o să mai paţă,
Azvârli securea să dea într-o raţă.
Nu înnemereşte, raţele zbor, scapă,
Şi securea cade bâldâbâc în apă.
Pe loc se dezbracă, se aruncă-n baltă,
Negândind nerodu c-o să paţă ş-altă.
Pe când el cu totul se da-n afundare,
Să scoată securea din apa cea mare,
Vine oarecine în ascuns, în taină,
Ş-îl fură de-l lasă fără nici o haină.
După ce rămase gol numai în piele,
Privind împrejuru-şi văzu floricele,
S-a pus să culeagă zicându-şi: «Nu-mi pasă,
Cu mâinile goale tot nu merg acasă »
Ş-aşa numa-n piele se duse cu ele,
În loc de surcele ducând floricele.

Până Când Nu Te Iubeam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Până când nu te iubeam,
Dorule, dorule,
Unde mă culcam dormeam.
Dorule, dorule.
Acum de când te iubesc,
Dorule, dorule,
Nu pot să mă odihnesc.
Dorule, dorule.
Răpui, mă sfârșesc de dor,
Dorule, dorule,
Fără nici un ajutor
Dorule, dorule.
Arz, mă frig în mare foc,
Dorule, dorule,
N-am astâmpăr la un loc,
Dorule, dorule.
Ah, dar nu te-mpotrivi!
Dorule, dorule,
Rog a te milostivi.
Dorule, dorule.
Ah, dar nu te-mpotrivi!
Dorule, dorule,
Rog a te milostivi.
Dorule, dorule.

Povestea Vorbei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Primăvară-ntâia oară rozele când înfloresc,
C-un fir merse la-mpăratul, grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mâna sa cum l-a luat,
Totodată fără veste la un deget l-a-nțepat
Și-ntâia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești,
Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns
— Și grădinăria are câte un secret ascuns.
— Nu știu, — împăratul zise — asta este treaba ta,
Fă-l ca să-i lipsească ghimpii și un dar vei căpăta.
Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
Să se prinză și să crească îndestul se nevoi;
În sfârșit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
Și mergând la împăratul duse un fir înflorit;
Care-n mâna sa luându-l, foarte bine i-a părut
C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
Dar la nas când îl duse, zise către grădinar:
— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăiești,
Orice lucru firea-și schimbă când vei sta să-l altuiești,
Și nimic iar nu se poate ca să n-aibă vreun cusur,
Arburi, plante, flori și oameni, astfel și acest răsur,
Care ori ca-ntâi să-nghimpe și să fie cu miros,
Ori nici miros să n-aibă și să fie neghimpos.
Fiecare poartă câte un răvaș în spate.
Pe al altuia îl vede și pe al său nu-l vede.
Fiecare să ține mai cuminte decât altul.
Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cât de urâcios.
Și Ce e frumos poartă și ponos.
Fiecare trage spuză pe turta lui
Lesne a judeca pe altul.
Că Nu te pricepi să împarți un pai la doi boi.
Și că
Cu ce dascăl lăcuiește
Așa carte-alcătuiește.
Așa e lumea asta:
Râde om de om și dracu de toți.
Dracu râde de porumbe negre și pe sine nu se vede.
Gura lumii numai pământul o astupă.
Fiecare să leagă unde îl doare.

Învățătura Dată Rău Se Sparge în Capul Tău

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)
Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola1!.
Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând
Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,
Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari
Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;
Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,
Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.
Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,
Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;
Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,
Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;
După ce găsi găleata şi după ce o legă,
Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;
Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos.
Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,
Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas
Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;
Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus
De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)
Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,
Începur-a bate-n palme şi “hair-ola! ” strigând.
Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit
Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.
După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,
Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,
Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,
Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,
Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei
Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Inima Mi-e Plină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Inima mi-e plină
De-a ta ființă
Și-ncotro m-oi duce
Eu te întâlnesc.
Iar tu fugi de mine
Nu ai umilință
Mă lași ca să sufăr
Și să pătimesc.
Îți bați joc de mine
Mă faci nestatornic
Îmi tratezi amorul
Mă nesocotești.
Și n-ai milă, crudă
Când eu pe jertfelnic
Îți aduc o jertfă
Ce-o disprețuiești.
Orișice ți-oi zice
Le treci cu vederea
Îmi împilezi soarta
În loc s-o-ndulcești.
Îmi adaugi rană
Îmi ațâți durerea
Și văz bine, crudă
Că nu mă iubești.
Nu vei putea dară
A-mi huli credința
Care pentru tine
Atât am păstrat.
Nici arta mă plânge
Dacă ție ființa
Așa dă nevoie
De încredințat.

Cântec de Dor (Pe Mine Ce M-a Mâncat)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Of!
Pe mine ce m-a mâncat,
M-a veștejit, m-a uscat,
Șapte fete dintr-un sat
Ș-o nevastă cu un bărbat.
Dar, nevasta dracului,
mă spuse bărbatului,
Mi-a ‘dus belea capului,
M-a dat de râs satului.
Of!
Fetele iar m-au lăsat
Că toate s-au măritat;
Au plecat după bărbat,
și inima mi-au secat.
De nu credeți ce vorbesc
și vă pare că glumesc,
toate să vi le numesc,
să nu gândiți că bârfesc!.
Of!
Una e Vișa lui Bran,
Alta e Mușa lui Stan
cu care mă iubeam an,
și luă pe nea Coman.
Una-i Voica dintre Tei
și Ilinca, vara ei,
c-o iubeam ca ochii mei
și luă pe nea Matei.
Of!
Alta-i Floarea din Vâlcea
și Safta care-mi plăcea;
dar Marica le-ntrecea,
Rană inima-mi făcea.
Verde, verde înfoiat,
ce-a fost verde s-a uscat,
ce-a-nflorit s-a scuturat,
dar ce-am iubit n-am uitat.

Despre Frica Lui Dumnezeu Iarăși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Doi cu picioare oloage mergând și-ajungând un deal,
Unu-ncepu să se roage când se odihnea supt mal:
– Doamne, dacă ai putere să faci minune din cer,
Împlinește a mea vrere la păsul meu ce-ți cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Să-ncalec pe dânsul numa până voi sui ast deal.
Cellalt începu să zică: – Ce spui, prietenul meu?
Nu îți este ție frică și mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrăzni, frățioare, asfel de vorbă să zici,
Vrun tresnet să nu pogoare să ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodată s-au pomenit
Că-n spate-le fără veste un înarmat a venit,
P-o iapă slabă călare, c-un mânz bolnav după ea
Și îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz să-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare să-l puie pe acel deal;
Ș-așa, în loc de călare, ruga-l făcu pe el cal.

Pan' La Anul Ori Măgarul Ori Samarul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Într-o zi, Nastratin Hogea pe o uliță trecând
Și pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând
Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.
Adică la-mpodobirea a unui mânz de măgar,
Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat
Și pe ciucuri împrejuru-i mărgaritar înșirat,
Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins
Și drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,
Pus pe o saltea luxoasă, ș-alături pernă de puf,
Ș-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;
Iar bogatul, de departe, în pridvorul său șezând,
Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.
Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,
Se apropie de dânsul și-ncepu a-l mângâia;
Bunioară ca copilul când vedea vrun mielușel,
Merge, îl îmbrățișează și-l sărută frumușel.
Bogatul, vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,
Întrebă: – Dar ori îți place cum e măgărușul meu?
– De minune! el răspunse, este vrednic de-a-l iubi,
Și alt niciun cusur n-are, decât nu poate vorbi.
– Ce fel? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar?
– Cum nu? – Hogea îi răspunse – numai să mi-l dai școlar,.
Și într-un an ți-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.
– Ba nu voi – bogatul zise – că-l procopsești așa prea,
E destul ca să vorbească limba care o știu eu,
Și vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.
– Așadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,
Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.
– Bine! – îi zise bogatul – cum știi tu, așa să faci,
Numai despre plată spune-mi cu câți galbeni te împaci.
– Să-mi dai – Nastratin îi zise – o sută de-mpărătești,
Răspunzându-mi înainte jumătatea din acești;
Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la șase luni,
Când și examen voi face, între câți vei să aduni,
Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,
Ci pentru o-nvățătură așa auzită rar.
Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,
Încât scoase banii-ndată și jumătate i-a dat,
Poruncind și pe școlarul să-l aibă în casa sa,
Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:
Pe salteaua lui să-l culce și pe perna cea de puf,
Cum și după prânz când doarme să-l apere de zăduf
Că el pe fiece lună îi va trimite mertic
Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.
După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris
Și pe școlarul cu Hogea împreună l-a trimis,
Femeia Hogii, cu masa care sta și-l aștepta,
Și din când în când pe poartă ca să vie se uita,
Văzându-l cu măgărușul cel împodobit intrând,
Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.
– Dar ce e asta, bărbate! îl întrebă ea pe loc.
El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,
Și-i răspunse cu amăruntul cum și ce fel l-a tocmit,
Cum și jumătate banii-nainte i-a primit.
– Dar ori ți-ai ieșit din fire? zise ea, la el privind.
Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind?
Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgești
Și la bătrânețe tocma belele să pătimești?
– Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,
Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.
E o vorbă: „Pân’ la anul câte căciuli nu rămân
Într-această-ntinsă lume pustii și fără stăpân!”
Asemenea pân’atuncea or să-ntâmplă de mor eu,
Or cumva se bolnăvește și moare școlarul meu.
Cu asemenea cuvinte și cu alte Nastratin
Își mai împăcă nevasta și se liniști puțin.

Povestea Poamelor și a Legumelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când a fost odată pre pământ aleasă,
Nobilă
Gutuie poamelor crăiasă,
Dând oblăduire și peste legume
Celor ce se află în întinsa lume,
Tronul își pusese sus la înălțime, întinzându-și cortul în acea lățime,
Stă înconjurată ca crăiasa mare,
De destule poame până-n depărtare;
Iar în jos, pe vale, stă în șir supt coaste
Feluri de legume drept vitează oaste.
Astfel dar regina, nobilă
Gutuie,
Vru în rânduială tronul ca să-și puie.
Și după talente ce ea cunoscuse,
Pe vestită
Chitră *, cap a fi, o puse;
Rodia alese cum și pe
Lămâia,
Piersică,
Naramză pentru treapta-ntâia;
Iar a două treaptă rândui pe
Părul
Cu
Cireașa,
Vișina,
Zarzăra și
Mărul;
Iar pe supt aceștia
Coarna și pe
Prună,
Cum și deopotrivă
Nuca și
Aluna;
Cu aceștia dară împlinindu-și suma
Despre toată poama și despre legumă,
Stă din înălțime, se uită în vale,
Răspîndind la toate poruncile sale,
Prin
Migdalul tainic, ce îi stă la spate
Ș-ii avea credința a păzi dreptate.
Deci bubosul
Strugur, ce-și avea șederea,
Pe lângă crăiasa cu apropierea,
Pârcălab să fie cinste avusese,
De această slujbă vrednic s-alesese.
Însă el, zavistnici către celelalte,
Care ocupase slujbe mai înalte,
Începu cu ură multe pârî să facă,
Socotind reginei astfel ca să placă;
Și pe d-altă parte poamele sărace
Nu avea de dânsul niciodată pace:
Nu-nceta în lături tot să se întinză,
Să se mai lungească, loc să mai coprinză;
S-atîrnă de une, sugruma pe alte,
N-avea pas în sine de porunci înalte,
Bătăios, zburdalnic dintr-a sa natură,
Supără pe toate prea fără măsură,
Îi plăcea să-și bată joc de fiecare,
Amețea o lume ca cu fermecare;
Într-aceste s-alte cu semeață față,
Înfoiat în haine, răsucind mustață,
Plin de nebunie, cu arțag în sine,
Se aridică-ndată, la crăiasa vine
A aduce pâra despre celelalte
Și-ntr-acest chip zise cu strigări înalte:
-.
Mă închin, stăpână, cu supus raport;
Cum am și porunca-n slujbă să mă port;
Eu umblând cu toate-n bun prieteșug,
Am aflat în ele mare vicleșug!.
Multe din legume rele uneltesc,
Rânduielii bune se împotrivesc;
Mai cu seamă
Varză, cea-ngimfata-n foi.
Umblă să aducă-n toate mari nevoi;
Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,
Ea inlacrameaza prunci și mume chiar;
Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,
Are niște fumuri de rup, parcă, nas,
Când e
Usturoiul, el și mai grozav,
Turbură văzduhul cu al său nărav.
Ăști potrivnici dară n-au de ține pas,
Ci pre celelalte toate le apăs;
Eu acela care am puteri de mac
S-amețesc simțirea ca un țiriac,
Ei mă venineaza cu spirtosul duh.
Și pe loc m-apucă tusea cu naduh,
Despre care astăzi veste ți-am adus,
După datorie ca un mic supus.
Auzind crăiasa vestea cea adusă
De mustosul
Strugur, sluga-i cea supusă,
Zice către dînsul: –
Ai tu mărturie
Ca să stea dovadă după datorie?
–
Am, – el îi răspunse, și nu o dovadă,
Ci îți poci aduce chiar și o grămadă,
Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,.
Și mă rog ascultă să le spui anume:
Am întîi dovadă pe
Piperul care
E la fiecine prea de cinste mare.
Am și după dînsul pe
Enibaharul
Chimenul,
MolotruiI,
Cimbrul și
Mărarul,
Caperă,
Măslină care sânt de frunte,
Și întâi poftite la oaspeți și nunte;
Pe lîngă acestea am și pe
Ciupercă
Și cu prea cinstita soră-i
Minatarca,
Mazărea,
Năutul, cuvioasa
Linte,
Care totdauna e la mulți în cinste,
Bobul, stingătorul de orce duhoare,
Postnica
Fasole, cea prea umflătoare;
Am și prea cinstitul verdul
Castravete
Agreșele, cum și
Coacăzele fete,
Și ghebosul
Roșcov, cel supus poruncii,
Cu
Smochina care lesne-mpacă pruncii;
Am și pe
Curmaua cea în sâmbur tare,
Cum și pe
Castana cea cu miezul mare;
Am și pe
Stafida, soru-mea cea mică,
D-o fi priimita la ceva să zică;
De voieșți, aceștia gata sunt să vie
Ca să stea să spuie care orce știe.
Cum simți această
Ceapă, totdodată,
Cum e din natură foarte veninată,
Se-mbracă îndată, iute, cu mânie
Douăsprezece haine puse de dimie,
Și cămăși atâtea albe, subțirele, îmbracând binișul roșu peste ele,
Picptanind și barbă-și albă și bătrînă,
Scuturînd-o bine pe pămînt, țărînă,
Pleacă necăjită-n toat-a ei putere,
Veninind văzduhul de catran și fiere,
Pe pământ târându-și barba sa cea lată,
Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.
Cum întră de față gura își deschise
Și cu îndrăzneală într-acest chip zise: –
Să trăieșți, stăpână, pe înaltu-ți tron,
Să ne fii la toate pururea patron,
Să-nfloresti ca măru-n fiecare an,
Aibă-ți chipul vesel fața de șofran,
Rog cu plecăciune pînă la pămînt,
Multa-ți bunătate, pentru crezământ.
Mincinosul
Strugur multe ne-a pârât,.
Că-ntr-a noastră slujbă ne-am purtat urât,
Dar aceste toate câte le-a vorbit,
Însuși de la sine el le-a născocit.
Te încrede mie, adevăru-ți zic,
Că am barbă albă, nu sunt copil mic;
Poci să-ți fac îndată orce jurământ,
Spre a te încrede la al meu cuvânt.
Când porni din gură
Ceapă jurămîntul,
Zgudui îndată toată frunza vântul,
Cât de groază multă jos se scuturară;
Păsările-n aer de prin crăci zburară.
Ascultați și ce fel fuse jurămîntul,
Părea cu un ritor și-au urmat cuvântul: –
Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu,
Într-această lume de tot neamul meu,
Și să nu mă bucur că d-acel noroi
De al meu iubitul frate
Usturoi,
Cum și în osândă să ajung să caz,
Ca să plâng de moartea socrului meu
Praz,
Să se stingă neamul cuscrului meu
Hrean,
Să-l mănânce viermii viu chiar în ăst an;
Să îngrop în viață și să tânguiesc,
Fiicele-mi
Ridiche, care le iubesc;
Cum și al meu unul ginere
Ardei,
Praf să se prefacă-n fiece bordei,
Să ajung eu însumi unchiului meu
Nap
Și mătușii-mi
Sfeclă groapă să le sap,
Nici să am în lume parte-n ochii mei
De nepoții
Morcovi și de
Pătrunjei.
Să se rătăcească-n lunci și prin câmpii
Verele-mi drăguțe
Broajbe și
Gulii,
Și să n-am iar parte de
Cartoful var,
De nu spui de față dreptul adevăr;
Și bubosul
Strugur de n-o fi mințit
Moartea mea să fie de tăios cuțit.
Cum și să mă facă-n mici bucăți pe loc
Și să mă prăjească în tigăi pe foc.
Rog dar ca să fie
Strugurul adus,
Ce-a bârfit de mine și minciuni a spus,
Voi prin judecată, că or eu, or el,
Să ni se aleagă dreptul la un fel;
Voi aci acuma la-ntrebari să stea
Și minciună spusă-n față să se dea.
Auzind
Crăiasa aste jurăminte,
Porunci
Salatei, ce-i stă-nainte,
(Zic) către
Manila și către
Lăptucă
Că aci de față legile s-aducă,
Și sobor s-adune-ndată prin chemare,
Frunte stând
Dovleacul cel cu capul mare,
Pepenele verde lângă el să șază,
Și slujbași să aibă împrejur spre pază,
Pe
Pătlăgele-n roșu îmbrăcate
Și pe cele-n vânat, ce sunt veninate;
Bamiile încă,
Lobodă și
Știrul
Să se afle față, să-mplineasca șirul.
Deci acestea toate cum se adunară,
Pe mustosul
Strugur îl înfățișară,
Cumpănă, balanța, aducând porniră.
Și pe cele spuse drept le cumpăniră,
Astfel dar pe
Strugur l-au găsit de vină,
Și că însuși numai este de pricină;
Iar vânosul
Strugur începu să plîngă
Și ceru din parte-i mărturii să strângă.
Dar și fură-n spate-i trei ce îl iubiră.
Și să-i partineze singure veniră:.
Pepenile galben,
Piersică,
Caisă,
Dar nu ascultară a acestor zisă,
Ci îl osindiră toți că dintr-o gură,
Cum și hotărîrea dintru-ntii făcură.
Pepenile care părtinire puse,
Se crapă-n două, c-auzit nu fuse,
Piersică asemeni și
Caisă iară,
De necaz și ciuda-n loc se despicară,”
Iar
Urzică care sta aci zbirlita,
Vrând să ias-afară iute, necăjită,
Urzică-mprejuru-i pe câți îi atinse
Și dintr-asta mare zarvă se aprinse;
Dar crăiasa foarte-n sine supărată
Cu urgie mare se porni îndată
Pe sărmanul
Strugur prea greu să-l blesteme,
Și asupra-i toate relele să cheme,
Zicînd: –
Tu-n a ta viață, ca un blestemat,
Tot de lemne-n lume să fii spînzurat,
Soare să te arză, să te bată vînt,
Și să nu-ți ajungă trupul de pămînt;
Ochii ciori să-ți scoată ș-alte păsări mici.
Și de bruma toamnei în bucăți să pici,
Și apoi în urmă prin cuțit tăios
Trupul tău să fie dat d-acolo jos,
Și să n-ai pe nimeni a se umili *
Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli.
Ci cu rîs, cu cântec a te arunca,
Cum și subt picioare-n danț a te călca:
După ce dar astfel, cum zisei te calci
Și în mici fărîme dacă te prefaci,
Sângele să-ți stoarcă, trupu-ți tescuind,
Și să-l bea voinicii veseli chiuind;
Cu strigări și jocuri a se bucură,
Cu oalele bindu-l, bunuri a-și ura,
Grijile să-și uite în acel minut,
Să se socotească cei mai cu avut;
Unii iarăși limba a-și împletici,
Iar neîndrăzneții a se-nvoinici,
Alții iar, tăcuții, când îl vor gusta
Filozofi la vorbe a se arăta;
Alții când dintr-însul vor ceva sorbi,
La arțag să prinză-n certuri a vorbi;
Alții iar să meargă pe două cărări,
Câinilor pe drumuri dând întărâtări,
Cum ca și nebunii vântul ocărând,.
Să se tăvălească în noroi căzând;
Alții iar, cei lacomi, or pe unde mân; îndărăt să-l toarne și să-l verse-n sân;
Alții cu nerușinare a se desbraca,
Și golași piperul l-ntr-alții a juca;
Să se bolnăvească și să zacă-n pat; însă toți aceștia când se vor trezi
Stând să se căiască în cealaltă zi,
Să se rușineze chiar de fapta lor
Ne-ndraznind să-și scoată fața la sobor.
Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas,
Care până astăzi îl vedem rămas. –
De aceea
Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toți nevoiașii.
Ca toată lumea bea vinul, dar nu-și bea mintea.
Își înnoată gura în vin pînă da dintr-însul.
Gândește să nu mai lase în bute.
Și
Umblă cu ochii logodiți.
Pe unul îl vedea ca doi.
Ci
Dacă nu ești vrednic să-l duci, nu te încărca peste
măsură. –
Cum a zis țiganul:
Dacă nemai puterința la ce chichirezi gâlceava?
Iar nu toarnă, umple foalele,
Până-și udă poalele.
Și vede că nu mai încape
Și toarnă pînă să crape.
Ardică paharul strigând:
Dumnezeu să-l înmulțească
Ca și pe piatră să crească.