Anne Sexton – Versuri.pro

Altul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sub intestinul meu, galben cu fum,
așteaptă.
Sub ochii mei, iepurii de lapte,
așteaptă.
Așteaptă.
Așteaptă.
Domnul Doppelganger. Fratele meu. Soțul meu.
Domnul Doppelganger. Dușmanul meu. Iubitul meu.
Atunci când adevărul se varsă ca mazăre
blochează telefonul.
Când copilul este liniștit și se odihnește pe piept
celălalt îl înghite pe Lysol.
Atunci când cineva sărută pe cineva sau flushes la toaletă
este celălalt al meu care stă într-o minge și plânge.
Alte mele bate un tambur de staniu în inima mea.
Celălalt îmi închide spălătoria pe măsură ce încerc să dorm.
Celelalte strigăte și strigăte și strigăte ale mele
când am pus o rochie de cocktail.
Se plânge când prick un cartof.
Plânge când îl sărut pe cineva bună.
Plânge și plânge și strigă
până când îmi pun o mască pictată
și îndrăznesc la Isus în pasiunea Lui.
Apoi se chicotește.
Este un fulger.
Ura îi face clarvăzătoare.
Pot să semnez totul,
casa, câinele, scările, bijuteriile,
sufletul, familia, căsuța poștală.
Atunci pot dormi.
Poate.

Furia Urâtului de Ură

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Aș vrea să îngrop
toți ochii urâți
sub nisip undeva în larg
Atlanticul de Nord și sufocă
ei cu nisipul îngrozitor
și își pun toate culorile să doarmă
în acea suflare moale.
Ia ochii căprui ai tatălui meu,
acele focuri de armă, acele noroi înseamnă.
Îngropă-i.
Ia ochii albaștri ai mamei mele,
gol ca marea,
așteptând să te tragă în jos
unde nu există aer, nici Dumnezeu.
Îngropă-i.
Ia ochii negri ai iubirii mele,
ochi de cărbune ca un porc crud,
dorind să te biciuiască și să râdă.
Îngropă-i.
Ia ochii urâți ai martirilor,
președinți, colecționari de autobuze,
Managerii băncii, soldații.
Îngropă-i.
Ia-mi ochii, pe jumătate orb
și căzând în văzduh.
Îngropă-i.
Ia ochii
Vin în centru,
unde un rechin privește spre moarte
și se gândește la inima mea
și stoarce-l ca o gogoașă.
Le-ar plăcea să-mi ia ochii
și trageți un hatpin
elevii lor Nu doar pentru a îngropa
ci să înjunghie. În ceea ce privește ochii tăi,
Mă plimb în fața lor
într-o minge de copil și trimiteți
ei către Azilul de Stat.
Uită-te! Uită-te! Atât cei
șoarecii te urmăresc
din spatele barelor amabile.

Furia Suprafețelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ei stau la rând
în afara grădiniței,
negru, roșu, maro, tot
cu acele catarame de aramă.
Amintiți-vă când nu puteți
catarama-ți propriul
galoș
sau legați-vă propriul
galoș
sau legați-vă propriul pantof
sau taie-ți propria carne
iar lacrimile
fugind ca noroiul
pentru că ai căzut de pe
Tricycle?
Amintiți-vă, pește mare,
când nu puteai înota
și pur și simplu s-a strecurat sub
ca o broască de piatră?
Lumea nu era
a ta.
A aparținut
Oamenii mari.
Sub patul tău
ședea lupul
iar el a făcut o umbră
când au trecut mașinile
noaptea
Te-au făcut să renunți
lumina ta de noapte
și teddy-ul tău
și degetul mare.
Oh, încălțăminte,
nu tu
adu-mi aminte de mine
împingându-vă în sus și în jos
în zăpada de iarnă?
Oh degetul mare
Vreau o băutură,
este întuneric,
unde sunt oamenii mari,
când voi ajunge acolo,
făcând pași uriași
toată ziua
în fiecare zi
și gânditor
nimic din asta?

Riding

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O poveste, o poveste!
(Las-o să meargă. Lasă-i să vină.)
Am fost ștanțat ca un apărător Plymouth
în această lume.

Mai întâi a venit pătuțul
cu barele sale glaciare.
Apoi păpuși
și devotamentul față de gurile lor plactice.

Apoi a fost școala,
micile rânduri drepte de scaune,
îmblânzindu-mi numele de fiecare dată,
dar sub mar tot timpul,
un străin ale cărui coate nu ar funcționa.

Apoi a fost viața
cu casele sale crude
și oameni care rareori au atins-
deși atingerea este totul-
dar am crescut,
ca un porc într-un tranșeu am crescut,
și apoi au apărut multe apariții ciudate,
ploaia năprasnică, soarele transformându-se în otravă
și toate astea, fierăstraie care îmi trec prin inimă,
dar am crescut, am crescut,
și Dumnezeu era acolo ca o insulă la care nu mă întorsesem,
încă neștiind de El, de brațele mele și de picioarele mele,
și am crescut, am crescut,
Am purtat rubine și am cumpărat roșii
și acum, în vârsta mea mijlocie,
vreo nouăsprezece în cap aș spune,
Eu fac rândul, fac rândul
deși straturile de vârfuri se lipesc și sunt ruginite
iar marea clipește și se rostogolește
ca un ochi îngrijorat,
dar eu zboară, fac rând,
deși vântul mă împinge înapoi
și știu că acea insulă nu va fi perfectă,
va avea defectele vieții,
absurditățile mesei de cină,
dar va fi o ușă
și o voi deschide
și voi scăpa de șobolanul mă încurcă,
șobolanul pestilențial.
Dumnezeu o va lua cu cele două mâini
și îmbrățișați-l.

După cum spune africanul:
Aceasta este povestea mea pe care am spus-o,
dacă este dulce, dacă nu este dulce,
du-te în altă parte și lasă unii să se întoarcă la mine.
Povestea asta se încheie cu mine încă la rând.

Furia Bijuteriilor și a Carbunelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mulți mineri au plecat
în groapa adâncă
a primi praful unui sărut,
o celulă de minereu.
S-a dus cu lampa lui
plin de ochi aluniți
adânc adânc și a dat naștere
Isus la Ghetsimani.
Corp de mușchi, corp de sticlă,
corp de turbă, cât de ascuțit
minți, smarald la fel de grea
ca teren de golf, rubin la fel de întunecat
ca după naștere,
diamant la fel de alb ca soarele
pe mare, cărbune, mamă întunecată,
puiet mame, lasă păsările de mare
te aduc în viața noastră
ca dintr-o insulă îndepărtată,
grea ca moartea.

Dansul Verighetei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dansez în cercuri ținând
molia căsătoriei,
subțire, lipicios, fluturând
fustele, pânzele sale.
Moliul scurgând o lacrimă,
sau este o picătură de urină?
Moliul, rânjind ca o pere,
sau este vorba de dinți
prinzând fetița de fier închisă?.
Molia,
cine este mama mea,
cine este tatăl meu,
cine a fost iubitul meu,
plutește aer din mâinile mele
și dansez mai încet,
scoțând inelul de logodnă cu diamante grase,
scoțând verigheta elopement,
și ținându-le, făcând clic pe ele
în degetul mare și arătător,
liniuța de douăzeci și cinci de ani,
ca o minusculă cutremură a unui cutremur minuscul.
Sub pământ se află violența,
schimbarea, fisura continentelor,
furia,
și deasupra doar o tăietură,
un spațiu de jumătate de inch pentru a lipi un creion înăuntru.
Degetul este speriat
dar își păstrează locul lung amorțit.
Și continuu să dansez,
un fel de vals,
făcând clic pe cele două inele,
toată viața la ultima tuse,
în timp ce înot prin aerul bucătăriei,
și același radio își cântă melodiile
și fac un mic drum prin ele
cu degetul gol și picioarele mele amuzante,
făcând dansul desfăcut,
la 14 aprilie 1973,
lăsându-mi istoria să se rupă de mine
și pășind în
ceva necunoscut
și transparent,
dar toate cele zece degete întinse spre exterior,
carnea extinsă ca metal
așteptând un magnet.

Elizabeth Gone

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tu stai în cuibul tău real,
Dincolo de amprenta degetelor mele nervoase
Unde au atins capul în mișcare;
Bătrânul tău piele, respirația plămânilor,
Copilul gros scurt pe măsură ce te-ai uitat în ultima clipă
În fața mea plângând peste patul uman,
Și undeva ai strigat, lasă-mă să mă lași să plec.
Tu stai în cutia ultimei tale morți,
Dar nu tu, nu în sfârșit tu.
Ei și-au umplut obrajii, am spus;
Această mână de lut, această mască a lui Elizabeth
Nu sunt adevărate. Din interiorul satinului
Iar pieptenul acestui pat inuman,
Ceva a strigat, lasă-mă să mă lași să plec.

Mi-au dat cenușă și cochilii osoase,
Răcnind ca niște tărtăcuțe în urne de carton,
Răcnind ca niște pietre pe care cuptorul lor le-a mai bine.
Te-am așteptat în catedrala vrăjilor
Și te-am așteptat în țara celor vii,
Totuși, cu urna încoronată la pieptul meu,
Când ceva a plâns, lasă-mă să mă lași să plec.
Așa că ți-am aruncat ultimele cochilii osoase
Și m-au auzit strigând pentru aspectul vostru,
Fața ta de mere, simpla creșă
Pe brațele tale, mirosul de august se miroase
Din pielea ta. Atunci ți-am sortit hainele
Iar iubirea pe care o aveai, Elizabeth,
Elizabeth, până ai plecat.

Furia Frumoaselor Oase

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cântă-mi o fărâmă, os.
Cântă-mi un cuib și un cuib.
Cântă-mi o frunză dulce, un bunic bătrân.
Cântă-mi un picior și un mâner, pentru că tu ești iubirea mea.
Oh, cântă, omule cu pungă, cântă!
Capul tău este ceea ce îmi amintesc de acel august,
erai îndrăgostit de o altă femeie, dar
asta nu conta. Am fost tipul tău
oase, degetele lungi și nubby, ale tale
fruntea un far, dezbrăcat ca marmură și mă îngrijoram
îți place un miros pentru că nu ai uitat deloc,
om cu pungă, usturoi în capătul nordic,
cartea pe care ai dedicat-o, goală ca pește,
gol, ca cineva care se îneacă în gura lui.
Mă întreb, domnule omule, ce gândești
din furia ta acum, ars acru ca o balenă afundată,
târându-și alfabetul pe propriile oase.
Sunt încă la ureche cântând cântece sub ploaie,
eu al zgomotului morții, eu al magnoliilor,
eu din taverna de rumeguș la marginea orașului.
Femeile au oase minunate, brațe, gât, coapsă
și le admir și eu, dar oasele voastre
înlocuiesc dragostea. Sunt cei duri,
cele care se rup și se resetează. Doar nu pot
răspunde pentru tine, numai pentru oasele tale,
rigle rotunde, clapete rotunde, stâlpi rotunzi,
nuca amorțită, sabia zahărului.
Simt craniul, domnule Skeleton, trăind
propria viață în propria piele.

Tu, Doctor Martin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tu, doctore Martin, mergi
de la micul dejun până la nebunie. La sfârșitul lunii august,
viteaz prin tunelul antiseptic
unde morții în mișcare încă vorbesc
de a-și împinge oasele împotriva împușcăturii
de leac. Și sunt regina acestui hotel de vară
sau albina care râde pe o tulpină
de moarte. Stăm în rupturi
linii și așteptați în timp ce se deblochează
ușile și ne numără la porțile înghețate
de cină. Se vorbește despre shibboleth
și ne mutăm spre șobolan în zâna noastră
de zâmbete. Masticăm în rânduri, farfuriile noastre
zgârie și scârțâie ca creta
în școală. Nu există cuțite
pentru tăierea gâtului. Fac
mocasini toată dimineața. La început mâinile mele
păstrat gol, dezvăluit pentru vieți
obișnuiau să muncească. Acum învăț să iau
le înapoi, fiecare deget furios care cere
repare ce se va rupe altul.
Mâine. Bineînțeles că te iubesc;
te apleci deasupra cerului de plastic,
zeul blocului nostru, prinț al tuturor vulpilor.
Coroanele de rupere sunt noi
pe care îl purta Jack.
Al treilea ochi
se mișcă printre noi și luminează casetele separate
unde dormim sau plângem.
Ce copii mari suntem
aici. Peste tot cresc cel mai înalt
în cea mai bună secție. Afacerea ta este de oameni,
suni la casa de nebuni, oracular
ochi în cuibul nostru. Afară în hol
paginile de interfon. Vă răsuciți în tragere
dintre copiii vulpi care cad
ca inundațiile vieții în ger.
Și suntem magii vorbind cu sine,
zgomotos și singur. Sunt regina tuturor păcatelor mele
uitat. Mai sunt pierdută?
Odată am fost frumoasă. Acum sunt eu,
socotind acest rând și acel rând de mocasini
așteptând pe raftul tăcut.

Blestem Împotriva Elegiilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Oh, dragoste, ce-i cu atâta argumentație?
Sunt obosită de toată vorbăria ta pioasă.
Mai mult, sunt sătulă și de morți.
Ei refuză să asculte,
așa că lasă-i în pace.
Să nu-ți mai calce picioarele prin cimitir,
ei sunt preocupați de moartea lor.
Fiecare aruncă întotdeauna vina pe ceva:
pe ultima litră de tărie golită,
pe cuiele ruginite și pe penele de pasăre
care s-au prins în noroiul de pe pragul la intrare,
pe viermii care au apărut după urechile pisicii
și pe predicatorul cel cu buze subțiri
care refuză să se prezinte când este chemat,
cu excepția acelei zile pline de purici țupăitori
când, decrepit, a intrat în curte
căutând un țap ispășitor.
M-am ascuns în bucătărie după săcoteiul cu rufe vechi.
Refuz să-mi amintesc de morți.
Iar morții sunt la rândul lor plictisiți de toată tevatura asta.
Dar tu – dă-i înainte,
du-te, du-te, coboară
acolo în cimitir,
stai jos acolo unde crezi că se află chipurile lor;
sporovăiește cu visele tale triste.