Ancelin Roseti – Versuri.pro

Levitați, Domnilor, Levitați!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

…Şi nu e prima dată când, la uşa mea, bat marii eufemişti să tălmăcească toate cele îndărătnicite
hieratic pe vârful înalt al limbii, de unde nu se lasă rostite în nici un chip. Şi vin, escaladând, până
la mine, cordonul ombilical al lumii – sfioasa ei facere…
Poftiţi, domnilor, levitaţi! E ora când marile biografii se cer scrise. Nu vă sfiiţi! Întrezăresc în voi
totuși câteva lucruri sfinte, aidoma unor măruntaie de miel.
Pregătiţi instrumentele, ascuţiţi-vă ironiile, puneţi-vă la îndemână cele necesare! Luaţi sub lupă
maiestuoasele taine, schimbaţi între voi câteva replici de uzură. Sunt curios cât de departe vom
putea ajunge împreună şi sunt fericit. Faceţi-vă comozi!
În timpul acesta eu voi privi atent:
trecătorii târzii, rătăciţi, din câte spun ei, într-o lume nouă,
schimbările de tactică ale gângăniilor încăierate în jurul unui bec stradal, crezându-l luceafăr,
fotogenia chipurilor izgonite de pe ziduri şi, mai cu seamă, traiectoria tristeţii ce le apasă
şi, nu în ultimul rând,
siajul melodic al şobolanilor născuţi din plictiseală, la capătul inimii –
având în vedere, după cum era de aşteptat, micile pregătiri, adică:
să-mi dreg glasul şi să-l aduc la zi,
să ranforsez adamic discursul, şi asta cu orice preţ, fără a-i pierde, vă asigur, nimic din flexibilitate,
să studiez atent dinamica zâmbetelor largi şi elasticitatea elementelor retorice, la orele de vârf,
şi nu numai,
să repet în gând postulatele bunelor maniere, în paralel cu dreptul roman,
şi să exersez, dinaintea oglinzii, gimnastica gesturilor sobre şi tehnicile de rotunjire a vocalelor în
vremuri nefaste.
Lăsaţi dulcegăriile şi levitaţi, domnilor! Incizionaţi adânc noaptea până la miez! , din vintrele
cerului meu personal răzbate dangătul celebrelor agonii. În lume s-a dat ora exactă. Fiţi bineveniţi!
Levitaţi, domnilor! Levitaţi! , e ora când palmele mele, atingându-se una pe cealaltă, pot declanşa
lungi amintiri.

Dincolo de Ziduri Tăcerea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Curg balele zeilor peste urbe. Nou-născuţii privesc depărtările vuind de credinţă. Până la capăt vor merge acei care vor ţine deschis ochiul speranţei.
În acest ceas al zilei sângele nu mai are culoare.
Virtutea este mestecată de inimi. Nici o scârnăvie mondenă nu-ţi mai măsoară adâncimea sufletului.
În acest ceas al cărui nume nu-l ştim,
o limpede melodie brăzdează văzduhul. Nu te mira de chipul celui mai viu dintre noi ― pământul are gustul pâinii!
Povara ascunde adevărul cu trup de ceaţă; apusul şi răsăritul s-au izbăvit de noi.
Dincolo de ziduri, tăcerea
e apă şi piatră şi aer şi trandafir şi clipă hotărâtoare şi femeie şi mamă şi sărbătoare şi curajul de a desluşi suspinul primordial al lumii.
Dă, Doamne, să pot trăi cu truda melcului, care nu ia în seamă timpul!

Ieremiada

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Motto: Mulți au pornit în largul lor
și nu s-au mai întors
Vin să mă viziteze.
Îi aștept.
Așa mi-au promis.
Ce mai!, iau totul de la capăt.
Muşc din măr și simt gust de rai
și foșnet de Evă prin așternuturile lumii.
Femeile acestor locuri recită versurile poeților nebuni și-apoi plâng.
Femeile acestor locuri m-au găsit fără vină
și-au adâncit în coasta mea o Evă ce nu-și găsește astâmpăr.
Alerg pe străzi ―
străzile-s străine, eu la fel de străin ―,
printre oameni grăbiți și manechini ghemuiți în vorbe ascunse.
E totul schimbat, nimic nu mai arată trecutul…
Dinastii de poeți, asemenea unor vânzători de mărunțișuri, cocoțați pe umerii lați ai orașului, mă ispitesc și mă strigă pe nume ― mă bănuiesc de distanțe și timpi…
Respir,
iau totul de la capăt și-aud mulțimea vociferând:
„Pe-acel întors cu laude din drum iată-l, acum, în culmea nopților albe, deschizând cu baioneta cărțile de rugăciune și încondeind prudent memoriile aduse la mal de-o palidă arcuire a harului!”.
Cotrobăi prin întâmplări și teme,
prin regulamente și memorii dumnezeiești,
iau totul de la capăt,
ca și cum aș aduce mărturii de la capătul lumii,
din locul în care presupunerile au dispărut.
Vorbesc despre bine și rău
ca și cum m-aș arunca în gol
de pe cea mai înaltă clădire proptită în inima lumii ―
doi poli ca două monede false.
Nimeni nu-și întoarce capul ― cu carnea umflată de dogmă și viciu, toți își continuă drumul: speră, zădărnicesc, se bălăcesc în apele sfinte, slăvesc una și alta, iar apoi, în clipele de răgaz, ciupesc de fund istoria, în chiar jumătatea ideilor novatoare.
”Întoarce-te și cântă! Schimbăm lira!”.
Femeile acestor locuri țes pânze de păianjen,
râzând orașului ce-și ține strâns în labe prada de peste zi,
până când ziua iese din jgheaburile ei,
până când străzile mi se fac mai străine,
până când fiecărui ecou i se găsește un cusur,
până când din coasta mea va răsări o altfel de Evă.
Ceva se repetă.
O muzică insolită își întinde umbra pe străzi,
un fluviu îmi traverseze retina și albul ochiului.
Nimic nu mă laudă,
nimic nu mă acuză,
port propria slavă
pe proprii mei umeri.
”diezi, bemoli, becari
și voi, apucături narative,
trageți numaidecât din lumile mele lăuntrice măduva unui cântec de leagăn!”.
Și-acum lăsați-mă singur! Am și uitat cât de târziu e în lume.
O portavoce postmodernistă anunță sosirea circului:
„Lume, lume…!, nimic nu mai poate fi văzut cu ochiul liber, de-acum totul, dar absolut totul, e de visat. Retușați-vă, în palmă, atent linia vieții, a destinului, a norocului…!
Deschideți toate ferestrele, toate ușile…! recurgeți, în cele din urmă, la un câtuși de puțin simț poetic!”.
Capetele de la fereastră râd, plâng, ovaționează,
numesc, în cor, universul ”tot acest calabalâc”.
Aș spune da…, aș spune nu….
Dar porțile orașului se înmulțesc
(s-au înmulțit și acei care visează în mine),
s-au desfrânat luminile rampei,
se născocesc traiectorii, destine, subtilități…
Un matematician credul a căzut victimă cifrelor sale,
o bătrână recita Howl și-a murit, privindu-mă mirată,
un nebun ținea în lesă zodiile,
era să mor eu…
Nopțile nu mai au miez ― se trag prin sosuri epice închipuirea și moartea.
A, să nu uit!
Astăzi e zi de repetiție.
Agenții lirici mi-au adus ambre și reversul medaliei.
Despre ce va fi vorba, despre ce nu va fi…!.
”Întoarce-te și cântă! Schimbăm lira!”.
Femeile acestor locuri bârfesc despre tragicii greci cu trecătorii astenici de-afară, cu acei care-și tot amână de la o zi la alta clipa triumfală a morții, împușcând fantasmele căzute în melancolie.
Vezi? cobor adânc în cerul cotidian ― privește lumea aceasta grăbită! ― lunec de-a lungul orașului, și aud glasurile distinselor doamne, bârfind și drămuind destinele celor singuri.
Fluid estival….
Și-mi vine în minte pasul omului desăvârșit, care tot în singurătate a ordonat firul ascuns al lucrurilor și visul răstignit în cerul gurii.
Scriu postulate de bună credință,
pentru o mai trainică înțelegere a celor ascunse,
pentru o mai nobilă cuprindere a celor de necuprins.
Las cheia întotdeauna la orizont.
Zgârii cu unghiile scoarța raiului,
îmi strig în beznă numele,
permanenței îi sucesc gâtul,
și-apoi o redefinesc din punctul meu de vedere.
Între podea și tavan e întregul meu univers.
Procesiuni de duhuri sterpe și lilieci roiesc
deasupra gropii pe care o port în mine ― săpată adânc.
Îmbrac orașul în găteală de mort,
apoi mă număr pe degete și-mi trec prin alambicuri disperarea.
Fac repetiții pentru sinucidere ―
exersez mersul pe sârmă de la mine la mine însumi ―,
și, din când în când, îmi zâmbesc într-un ciob de oglindă.
”Întoarce-te și cântă! Schimbăm lira!”.
Femeile acestor locuri au adus croitorese de lux pentru a cârpi istoria și a-i ține isonul ― ignorând durerile facerii, eroii și conversațiile cu final fericit.
Ce izbitor se aseamănă totul cu tresărirea iepelor în somn!.
Aici e totul pierdut, zidurile cresc în neștire,
răspunsurile se vor zaharisi sub geruri,
ceasurile vor căpia de la un secol la altul,
fluviile vor curge disprețuitoare invers.
Gustul de măr a prins iz neclintit de poveste-ncâlcită, nu vezi?.
Evă, ce flaut înalță statornic un șarpe ce încă te mai poate ispiti?
Mâine o vom lua de la capăt, trecând totul prin secretariatele îndoielii.
Vom reînvia din tristele noastre cuvinte,
în dosul altor destine,
în dosul noilor Cine de Taină ―
continuând să plângem, să visăm, să murim….
(Cer postumității să execute cu doar un semiton mai jos acest bocet algathonic!)

Din Patrie Se Aude Larma Gândacilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din patrie se aude larma gândacilor: Lacheul își trage după sine chipul ― un țel mai îndepărtat decât nemurirea e povara cioplită în piatră.
Bătrânul fluture leșină la vederea unei fete.
Nimicnicia, în vârful picioarelor, pășește pe catifea în mai multe părți deodată. Adulterul stă tolănit la umbra candelei. Pantera visează lovitura de maestru. Nebun, arhitectul construiește la nesfârșit numai spirale.
Actul de moștenire arde în mâinile nou-născutului.
Câinii latră viitorul, viitorul aleargă spre noi ― la scenă deschisă fala țării e în deplină siguranță.
Lampa luminează cu efort capriciul celui absent.
Șobolanul îmi zâmbește din spatele cursei:
„Cina se servește la sfârșitul mileniului, până atunci putem scârțâi de însuflețire..!”
Îi zâmbesc și eu ― viforul din gura mea nu poate fi luat în nume de rău.
(din vol. Imperiul mâlului)

Armonica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cât am fost,
cât n-am fost…?!
stăpâni în tăria visărilor noastre, strângând cu ușa cuvintele și trăgând pe roată înțelesul lor blând, ca pe-o mărire de faptă a acestor milenii ițite din leacuri și spaime ridicate în cerul fericit al gurii, unde se fac și se desfac, rând pe rând, lumile ― părtașe, astăzi, la singurătatea noastră și-a lor….
Pune-mă-n cumpănă, Femeie! …
și-ascultă nașterea ce trudește în mine, așa cum și eu ascult hârjoana și fluierul îngâmfat al morților, încoronându-mi spinos gleznele….
Cât am fost,
cât n-am fost…?!

Duh Îngâmfat de Cafea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Să calci ușor, Femeie! ―
altminteri vei trezi în mine fericite cârduri de strămoși îndrăgostiți pe cheltuiala zeilor, și vor veni, și se vor semăna, aici, între noi, în chip de imnuri scrobite întru faima și lauda ta ― nepăsătoare plutire a lumii,
tu, duhul meu îngâmfat de cafea..!

Recviem Pentru Tatăl Meu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

„Știți…”
Și eu rostogoleam timpul de la o tâmplă la cealaltă tâmplă,
de la alfa la omega, și înapoi,
de dinspre lumea tocmai apusă spre lumea cealaltă, spre zorii promiși,
în ritmul ispășitor al celor înalte, și-n tihna lor deasă.
„Știți…”
Și eu îmi aminteam despre atât de scurta copilărie a tatălui meu, Ioan,
botezător și el, în felul lui ―
botezător de semne și resemnări ―,
și-l auzeam povestind despre averea bunicului său, tot un Ioan, care vorbea ”nemțește ca un neamț”, și care îi comanda, la sfârșit de an școlar, de fiecare dată, coronițe la o florărie de lux, și-i făcea poze la ”fotograful curții regale”.
…Și foarte mândru era tata de bunicul său, fiindcă acesta îi hrănea ”aproape zilnic” prietenii de joacă (și ”avea grijă să le cumpere haine, atunci când aveau nevoie”).
„Știți…”
Dar eu îl auzeam pe tata povestind despre ”vremea foametei”, și despre scoicile înnămolite-n gârlă, și despre cum maică-sa, bunica mea, Rădița, a vândut inelul cu safir mare, fiindcă „nu mai avea ce pune pe masă”, și despre tenișii rupți și uzi, cu care a ajuns, într-o iarnă, la taică-su (căruia nu-i purta numele, fiindcă așa a fost voia străbunului Ioan și-a sărmanei Rădița), un profesor de muzică, bețiv ― recăsătorit, în alt oraș ―, și cum acesta l-a întrebat: „Ce-i cu tine, Micuțule, unde e maică-ta? ”, și despre tanti Agripina, de la Constanța, îl auzeam povestind, „distinsă și frumoasă ca o prințesă”,
după cum o rostea limba lumii,
și, mult mai târziu, despre întemnițarea Rădiței….
„Știți…”
Și eu știam…,
și parcă îl vedeam copil,
îmbrăcat în șpilhozenul său de culoarea spaimei și-a pribegiei,
întinzându-mi „Singur pe lume” de Hector Malot…
Și-l auzeam povestind…, povestind…, trist ca o gară pustie, chiar și despre cum un notar analfabet mi-a schimbat numele din Angelin în Ancelin, numele meu blestemat de astăzi ―
și glasul său părea un foșnet de legendă cotidiană,
fiindcă acei plecați nu putrezeau în el, ci în cuvintele sale.
Și umbra crucii se adâncea în carnea sa…,
Și drumul golgotei i se sfârșea în sânge…,
Și sete îi era…,
Și toate apele Iordanului asudau peste dânsul….
„Știți… La 5:30… Cu lumânare… Dumnezeu să-l odihnească în pace! ”
Tată, lumea nu s-a schimbat,
aceeași lună prozaică stă tolănită pe cer,
și de atunci, în orașul meu evantai, n-a mai intrat nicio veste.

Pe Strada Mea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe strada mea a trecut Dumnezeu
să numere toate cele ce se întâmplă o singură dată.
Rămâi, am strigat,
fii seva mea și clipa ce mă apasă!
Și lumea, cu toate dramele lumii,
s-a retras adânc în visul meu,
ca într-o pasăre, căutându-i cerul și plumbul aripii,
iar visul greu dădea să iasă de sub frunte.
E atât de târziu…
la streașina tăcerilor nu mai e nimeni!
și parcă nici n-am curajul să spun că, în chiar clipa-aceasta,
o femeie fără memorie mă naște din nou, cu cruce cu tot,
zorită de treburile veacului…

Maestrul cu Botnița

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Caut paradisul cu lumânarea…,
și-o gură cu pasul trândav,
truditoare în ocnele fericirii,
mă învață limba locurilor izolate, cicatrizându-mi toate speranțele și repetând nimicul anapoda, în numele meu, până la foșnetul vieții, până în punctul zero al memoriei voastre, pe unde va trece, spre-ntinsa-i solitudine, însuși dumnezeu, arzând de pe cadavre toți solzii și spălându-vă, în linii mari, hoitul fără de cusur al auzului:
„Pregătiți instrumentele ironiei…! —
lăfăiți-vă în istoria înjghebată
de propriile voastre inimi!”.
Nu poți, doamne, ba poți! …
Fântânarii tăi și-au visat fântânile lor luându-și câmpii și-au murit de sete prin somn. O sorcovă tristă își arcuiește mirodeniile în ajunul sufletului meu, încredințându-mă acestui trup cu obloanele trase și lăsându-mă de izbeliște ca pe o pasăre dezacordată celor mai de seamă navigatori prin măruntaiele visătoare ale omenirii —
Jind, Vrerea Ta, Capriciu, Râvnă…!.
Nu poți, doamne, ba poți! …
Siluete de mare vervă și somn,
Flaşnetari în hainele lor
stau la nuntirea ochiului meu cu lumea, ascultând solemna întocmire a cărnii, o silnică veneție de lauri și larve, mereu pe urmele mele, mereu din ocnele tale crescând.
.. Și maestrul cu botniță:
„Leturo mah ep er tinderi mespureda gate”.
Iar ecoul ― dând dezlegarea la pește:
„Heji dutir suro,
Heji mantine suro,
Kongi suro gibaste,
Zetrome in leea stape
Meriva dal pendenteri,
Detel y fe,
Detel bina y fe,
Umo, umo gibaste
Umo, umo ricledi!
Leturo dutir suro, Heji mantine suro” —.
și sunetele cresc dintr-o limbă brodată în dialectica morții, smulgându-mi canoea potopului din trup…

Sigur Că Da

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Spre alte lumi și spre alte vise alerg,
să le deschid solemnitățile,
să le împart destinele, vina, scrisorile de recomandare,
să comit delicte romantice.
Iată, deja a început hârjoana cu focul și ordaliile,
iar eu îmi țin în lesă inima
și încă mai aduc în discuție femeile tandre și zorii spumoși.
Sigur că da! Cobor adânc în cuvinte,
dau nume noi lucrurilor ițite din luturi sacre
și din lemn domnesc,
iar apoi îmi lipesc urechea de inima lumii
să-i pot simți pulsul,
să-i pot trăi visul ―
până când se face târziu în cuvinte,
până se risipește jalea din clopote,
până când îmi curge tot somnul omenirii prin vene…