Alphonse De Lamartine – Versuri.pro

Crucelița Soției Mele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, cruceliță sfântă! Eu plângând te-am luat
De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare;
Simbol dumnezeirii, de ea mie lăsat,
Să-mi fie mângâietoare.
Cu câte fierbinți lacrimi te spăl, o, cruceliță,
De când mi te-au dat mie, ca să te port la sân,
Așa cum te purtară amata muceniță
A boalelor cu chin!
O, Doamne, ce durere simt sufletul meu
Când preotul rosti molitva de iertare,
Întocmai ca și maica cântând pruncului său,
Cântec de dormitare!
Atunci pe a ei frunte speranța se iviră,
Pe a soției față grații au seninat,
Și pare că și moartea ceva îngăduiră,
Al său lacom vânat.
Vântul îi clătea părul lung pân’ la pământ,
Aruncând câte o viță pe palida ei față,
Precum și chiparosul își mută pe mormânt
A sa umbră măreață.
Din patul ei căzuse una din mânușițe,
Iar cealaltă gingaș pe piept o îndoia,
Și ridicând la gură draga sa cruceliță,
S-o sărute vroia.
Ea buzele gătise pentru acel sărutat…
Dar cu-acea sărutare sufletul ei zburară,
Și tocmai ca tămâia către Cel Preaînalt
La cer se ridicară.
Atunci toate tăcură… iar pe a sa gură rece
Suflarea contenise, și-n pieptul amorțit,
Și pe ochii săi galeși geana vru să se plece,
Însă au țepenit…
Și eu stam lângă dânsa, de moarte îngrozit,
Nu-ndrăzneam să pun mâna pe trupul mult scump mie,
Căci cuvioasa moarte îndată s-au gătit
Lumei ce va să fie.
Eu nu-ndrăzneam, o, Doamne, dar preotul de față,
Dezlegând crucelița de la grumazul ei:
„O, fiule! îmi zice, iată a ta speranță,
Te sfătuiesc s-o iei.”.
O, cruceliță sfântă, tu prea duios dar ești,
Dar ca să mângâi dorul, acest dar îi dat ție,
Deci un etern amor în mine întărește
Către a mea soție.
Purtându-te la pieptu-mi, la inima ce arde,
Pe dânsa eu aievea și treaz, și-n somn privesc;
A mele lacrimi, însă, cu vreme te vor roade
Cu care te stropesc.
O, simbol de credință, acei ce am iubit
Pe pieptul meu ți-i locul… Deci spune-mi, cruceliță,
Ce-ți șoptea ea atuncea când te ținea lipit
La recea ei guriță?
În ore de pe urmă, când sufletul se stinse,
Când ochii ca de gheață nu mă vedeau plângând,
Și când a ei viață ca zorile se stinse,
Pe fața ei pierind.
Când moartea pe viață zbuciumă ne-ndurată,
Precum zbuciumă vântul un pom până ce-l rumpe,
Crăbindu-se cumplita, soția mea amată,
În mormânt să o surpe…
Dar, cruceliță, nu-mi spui ceea ce ți-au șoptit?
Au doar pe al său înger ruga să mijlocească,
Ca Domnul să-i primească sufletul pocăit
Și-n cer să-l locuiască?
Au doar că pentru mine atunci se ruga poate?
Acelui pus pe cruce între doi aprigi hoți
Să ierte cu-ndurare și grelele păcate
A văduvului soț:
Deci la sfârșitul vieții voi săruta și eu
Locul pe cruceliță unde-au fost a ei guriță,
Ca să se întorloace și suflețelul său
Cu-al meu din împreună.
Ah! de ar fi atuncea de patul meu aproape,
O rudă, un amic să-mi facă jurământ
Că luând de la gură-mi crucea să o îngroape
Cu mine în mormânt.
Pân’ când îngerul morții, morții va învia,
Atunci eu cu copiii, cu soața mult iubită
Vom sta la judecată, fiind umbriți de ea,
De crucelița sfântă.

Cântec de Dragoste (I)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dacă-ai putea vreodată să egalezi, tu, lira mea,
Aripa tremurată din zborul de zefir, ce vrea
Să treacă printre ramuri,
Sau freamătul de valuri, cu mângâiosul lui balans,
Ori gânguritul jilav al porumbeilor, în dans,
Jucându-se la țărmuri;
Dacă, precum un lujer de stuf, însuflețit de vânt,
Din coarda ta porni-va un grai înălțător și sfânt,
Divin secret din ceruri,
Că-n casa cea curată, în care zboară numai duh,
Îndrăgostiții îngeri vorbesc cu ochii prin văzduh,
Privirii lor eteruri;
Dacă în mlădierea din glasul tău cu armonii
Ai mângâia un suflet, ce-a înflorit în gingășii,
În brizele iubirii,
Ar fi o legănare domoală, pe imagini vagi,
Așa cum norii zboară pe vânt, pe aripile-i largi,
În movul strălucirii:
În somn, iubitei mele, cea dulce adormită-n flori,
I-ai murmura în taină chiar vocea mea și-ai ei fiori
Răsunători prin toate,
Curați precum extazul, ce dat îmi e de ochii săi,
La fel ca rătăcirea pe ale visurilor căi,
Cu zări preaminunate.
Deschide-ți ochii, -aș spune, o, unică lumină-a mea!
Și lasă-mă să caut sub pleoapa ta iubirea, cea
Care îmi umple viața!
Privirea ta alături e sufletului meu de preț
Așa că, lasă raza, din răsăritul cel măreț,
S-aprindă dimineața!

Vița-De-Vie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Viţa-de-vie casa noastră
O-mbrăţişa cu ramuri grele
De boabe ce, către fereastră,
Momeau un cer de păsărele.
Cu-nfrigurata-i mână albă
Mama o coardă ne-apleca:
Copiii se-nfruptau în grabă
Din viguroasa miere-a sa.
Azi păsări nu-s, mama e moartă;
Viţa-de-vie-i doar un ciot;
Văl de păianjeni uşa poartă;
Eu plâng şi mă gândesc la tot.

Poetul Murind

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

A vieții mele cupă se sparse încă plină,
În lungi suspine viața-mi se duce și declină
Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia!
În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate
A morții mână rece ultima-mi oră bate.
Să gem oare? sau mai bine să caut a cânta?
Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
Să cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
Pe țărmuri d-o altă lume un grid melodios.
Semn bun acesta este, și geniul mi-l face.
De este-al nostru suflet amor, cerească pace,
Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.
În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
În stingerea sa lampa deodată se reanimă
Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins;
Lebăda vede cerul la ultima sa oară;
Și omul, singur omul, el numai se coboară.
Să-și numere trecutul, de doruri reîmpins!
Și ce sunt aste zile ce omul le imploră?
Un soare și alt soare, o oră și altă oră,
Și cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Și ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,
Travaliu și repaos, dureri și iar durere,
Și noaptea peste lume, când ziua a apus.
Să plângă câți s-acață cu mâinile-ncleștate,
Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,
Câți văd că mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,
Mă duc foarte ușure, ca frunza ce-o ia vântul;
N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.
Poetul e c-acele străine zburătoare
Ce nu-și caută cuibul pe țărmuri stătătoare,
Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie,
Ce trec într-o cântare pe sus în melodie.
Și lumea nu cunoaște decât din vocea lor.
Novicia mea mână pe coarda sunătoare
Nu s-a condus vreodată d-o mână instructoare
Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
Nici râu-nvață-a curge pe clina sa la vale,
Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,
Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.
Arama răsunândă din locuința-i sfântă,
Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă,
Când nașterea, când moartea, când nunta celebrând
Și eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
Bătură-ntr-al meu suflet și patimi, și ursită,
Și scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.
Astfel în cursul nopții o arpă-eoliană
Și-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,
Și singură răsună când suflă un zefir.
Uimit stă călătorul, și stă ca să devină,
S-admire, să priceapă cereștile suspine,
Ce nouă sentimente și cugete inspir.
Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
Plânsoarea însă este o rouă fericită,
Și inima e jună sub cerul senin.
Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;
Să nu calci în picioare balsamul, că respiră
Și împrejur răspânde parfum mai copios.
………..
………..
Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
De-ast ecou d-un van sunet ce secolii străpasă
Și jucărie lumii întotdeaun-a stat?
Voi, care îi promiteți trofee și domnie,
Simțiți a lirei mele acord și armonie?
Uitați-vă că vântul deja le-a și luat.
Nu vă jucați cu omul, când îi vorbiți de moarte!
Cu-asemenea speranțe de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbiți de glorii, d-un sunet zburător?
Ce! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promiteți toți timpii la memorie,
Aveți d-unde promite? aveți vreun viitor?
Atest, ș-am martor cerul, că eu în astă lume
Cu râsul p-a mea buză am pronunțat ast nume,
Invenție fatală delirului uman.
Am stors mult astă vorbă, ș-aflatu-o-am tot vidă,
Ș-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarță-aridă,
Ce buzele umane o tot resug în van.
În stearpa sa speranță d-o glorie ce pasă,
În cursul vieții sale în urmă-i omul lasă
Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;
Și timpul p-a lui valuri înalță și coboară
Această căzătură, și-n fine o doboară
În al uitării negru și destructor abis.
Arunc și eu un nume mai mult p-astă tempestă
În voia întâmplării ferice ori funestă.
Și-n ce-aș fi oare mai mare? în ce mai glorios?
Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale,
Mai știe ea de umbra a aripilor sale
Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?
Dar ce cântai, veți zice, atât p-această lume?
— Întreabă filomela aspiră la renume
Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur?
Tot astfel cântai și eu, precum omul respiră,
Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,
Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.
Amor, cântare, rugă, atât fu a mea viață;
Din toate câte omul dorește și învață,
Amici, la ora morții nimic nu regret eu;
Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,
Extazea lirei mele, tăcerea-namorată
A unei inimi pure bătând la pieptul meu.
………..
………..
Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
Credința mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
Adesea al meu suflet în visele-auree,
Pe aripe de flăcări zburând spre empiree,
Văzu divine câmpuri, și moartea devanță.
Să nu-nscriți al meu nume pe pietre cumpărate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Puțin nisip, ș-atâta, peste țărâna mea.
Lăsați abia un spațiu d-o bătătură rece,
Ca, dacă pe la groapa-mi vreun zvânturat va trece,
Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.
Adesea în secretul al umbrei și-al tăcerii
Se nalță câte-o rugă în arderea vegherii
Și află o speranță aproape d-un mormânt.
D-aci mult vede omul, și alma-n neputință
Ia aripi și s-avântă spre cer cu ușurință.
Când ai picioru-n groapă, puțin ești pe pământ.
Sfărmați și dați la flăcări, la vânturi și la unde
Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;
În ceruri mă așteaptă alt luth, de serafimi.
Peste curând ca dânșii trăi-voi o viață
În verva imortală ș-eterna dimineață.
Divinelor concerte, în hor de cherubimi.
Peste curând.. dar moartea c-o mână grea detună
Ș-atinge a mea liră. Se sparge și răsună
Și plânge ca o surdă în aerul deșert.
A și-nghețat, și tace.. Amici! cântarea naltă
Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă.
Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.

Imnul Nopții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, nopți, deschideți acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfățișați!
Stele șoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o ațintați!
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline!
Pământe, echole-ți aromează!
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sânu-ți cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ți învolvorează!
Al său sfânt nume cine îl știe?
Natura glasuri mii a propus,
Ș-o stea pe alta, șoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuiește:
Cin’e acela ce ne smerește?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Știi cum se cheamă, tu, cel preasfânt?
Însă și stele, om și pământ
Nu știu să spuie al său chiar nume.

Ce Este Fluturul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Şi pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă..
Hrana să-i fie lumina şi a mirosului duh.
Să-şi scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Şi către cereasca boltă ca sufleţelul să zboare..
Iată soarta fericită fluturaşului vremelnic,
Ce seamănă cu dorinţa, care-astâmpăr nu găseşte,
Şi care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Şi apoi, zburând în ceruri, acolo se linişteşte.

Războiul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

De ce sunete viteje urechea-mi e speriată?
Glasul trâmbiței răsună, cai ninchează sforăind;
Coarda-n sânge înmuiată,
Ca sabia-ncrucișată,
Sună pavăza lovind.
Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat
Armele! și ecou iară armele! mai depărtat.
Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc,
Decât crivățul mai iute din tot locul năvălesc;
Și ca două aripi negre deodată se întind
Din coastele cele dese de legiuni șiruind.
Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind,
Pe-ndoitele-i genunche se oprește sforăind.
Trăsnetul încă tot doarme, și-n câmpul cel mărmurit
O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit.
Nu s-aude decât marșul atâtor mii de soldați
Alergând naintea morții căreia sunt închinați,
A carelor uruire, armăsarii ninchezând,
Poruncile-adăugite și aerul răsunând,
Sau vântul care izbește în steaguri ce fâlfâiesc
Și-n taberele vrăjmașe înotând se-ndoiesc;
Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta
Gata înaintea slavei singure de a zbura.
Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos
Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios.
În fruntea-amânduror taberi bronzurile bubuiesc,
Tunetele depărtate se răspund, se-mpotrivesc.
Din țevile-nflăcărate fulgerul scânteietor
Ca suflarea morții iese, dă, doboară destructor.
Bomba printre rânduri lasă un drum larg petrecător,
Precum când trece, se-ntoarce asudatul muncitor
Și, făr-a căta odihna, cosește neîncetat,
Despică o brazdă nouă lângă alta ce-a lăsat,
Astfel săgeata fatală se primblă din rând în rând,
Le culcă ca niște spicuri pe câmpie răsturnând.
Ici cade un erou mândru în floarea sa secerat,
Din ochii săi ies scânteie, de trufie-mbărbătat;
P-al său coif ce face unde, de lumină strălucind,
Mlădioasă-o pană cade, se ridică fâlfâind;
Moartea de țintă-și alege printr-însa a-nnemeri,
Trăsnetul aci lovește, și greșit nu poate fi
Ca un snop de oțel cade în pulbere răsturnat.
Armăsarul său s-azvârle, se simte neînfrânat;
O piezișă căutătură p-al său stăpân aruncând,
Se-ntoarce, își pleacă capul, îl miroase lăcrimând.
Colo cade-un vechi războinic ce, crescut de luptător,
Patrie tabăra-i fuse, ș-armele al său amor.
El de nimic n-are-a plânge decât d-un steag îndrăgit
Murind, după el privește, după dânsul e mâhnit.
Moartea după-ntâmplări zboară în drumul său grozăvos
Unul piere-ntreg cu totul, altul, în țărână jos,
Ca un trunchi a cărui ramuri de secure cad trosnind,
Ale sale mădulare-și vede în bucăți sărind,
Care, târându-se încă pe pământul umedat,
Lasă după el șiroaie în praful cel sângerat.
Rănitul, pe care moartea jumătate l-a lovit,
În brațul unui prieten în zadar fuge ferit;
Amândoi d-o lovitură îmbrățișați sunt loviți,
Ș-amestecați împreună, amândoi sunt mulțumiți.
Însă în zadar plesnește trăsnetul neîmpăcat
Și-n taberi săgeți de flăcări plouă, varsă ne-ncetat.
Ca marea ce o despică un vas iute spumegat
Și napoi se-nchide iară pe urma ce a lăsat,
Astfel peste rânduri sparte la loc altele se pun,
Vin să înfrunteze moartea peste cei morți, și-i răzbun.
Dar omor fără răsplată s-aștepte se ostenesc
Taberele amândouă, ș-una-ntr-alta năvălesc,
Se-mping, se lovesc, pătrunde o ceată-n alta intrând
Ș-a lor amestecătură sângeros vifor nălțând;
În a cailor putere escadroanele se sparg,
Rândurile cele strânse se deschid, fac un loc larg;
Fierul peste fier lovește, focurile se-nfășor,
Din taberele izbite un fulger iese, un nor.
În valuri de fum silitra, în aerul zgomotat,
Arde, curge, bubuiește în șirul cel flăcărat;
Soarta lor este ascunsă sub desul, grozavul nor,
Ochii nu pot vedea încă izbânda sau moartea lor.
Precum când două torente ce la vale se pornesc
Din doi munți din împotrivă, se reped, se prăvălesc
În prăpastia cea strâmtă, vin gata a se sfădi,
Și tot într-aceeași vreme a se-mpinge, -a se izbi;
Unda lovește în undă, valurile se-nmulțesc,
Sar în sus, s-azvârlă-mpinse, se-ntărâtă, se-nvrăjbesc;
D-o pulbere umedoasă aerul e mestecat,
De vâjâiosul lor trosnet pustiul e tremurat;
Și-n șesul ce le-mpreună, a lor furii aducând,
Undele amestecate curg chiar în lupta lor stând.
Dar trăsnetul încetează. Ascultați!.. glas plângeros
Se nalță, se răspândește pe câmpul cel tânguios.
Arpa, trâmbița, cimbala, însoțite își unesc
Glasul lor cel de aramă și-mpreună tânguiesc;
Și p-ale vântului aripi treptat urcă și cobor,
Ne lasă-ale lor acorduri, țipătul celor ce mor.
L-al lor strălucit răsunet dealurile-ascult, răspund,
Simțirile-s fiorate, inimile se pătrund.
Și-n aerul care sună de glasul cel tremurând,
Parcă al morților suflet prin el s-aude trecând.
Soarele, totdeodată, risipind noru-n senin,
Cu o groază luminează locul cel de cărnuri plin
Și a lui galbenă rază strecurându-se-aci jos,
Desface râuri de sânge ochiului cel fioros.
Cai și care-n mii zdrobite, în drumul grozav zăcând,
Părți vii încă risipite ici și colo-n praf bătând,
Trupuri, arme sfărâmate, coifuri steaguri, mădulări
Grămezi de morți peste ele, sub ele, după-ntâmplări.

Seara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Seara aduce lină tăcere;
Pe pustii stânce eu așezat
Iau după urmă al nopții car
Ce-n aburosul senin pășește.
Venus se-nalță pe orizont,
Și la picioare-mi steaua-amoroasă
Cu-a sa lumină misterioasă
Argintuiește verdele șes.
Prin deasa frunză acestor arburi
Auz zefirul încet șoptind
Lângă morminte ast sunet simt
Parcă ar trece zburând o umbră.
Dar totodată scapă din cer
Senină rază din steaua nopții,
Și pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
Lin se revarsă peste-ai mei ochi.
Dulce lucire d-un glob de flăcări!
Rază mult dragă! ce mă voiești?
Vii oare-n sânu-mi cel obosit
S-aduci lumina într-al meu suflet?.
Sfințita taină acestor lumi
Te cobori oare ca să-mi descoperi,
Taină ascunsă-n această sferă
În care ziua te-așteaptă mult?.
O, înțelepciune neînțeleasă
Te îndreptează la ticăloși?
Ce! vii tu noaptea a-i lumina
Ca dulcea rază unei nădejdi?.
Vremea ce vine ai ca să spui
Inimii triste ce-n veci te cheamă?
Rază mult sfântă, ești aurora
Acelei zile ce n-are-apus?.
Inima-mi toată se-nflăcărează
La a ta lucire, și mă strămut,
M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt..
Dulce lumină, ești al lor suflet?.
Tot așa poate că se strecor
Și-aceste umbre mult fericite;
Mă simt aproape că sunt de ele,
D-ale lor chipuri înfășurat!.
Ah! voi de sunteți, umbre mult sfinte,
Aci-n tăcere, vă rog veniți;
Cum sunt de zgomot eu depărtat,
Fiți împreună cu-a mele visuri.
Dragostea, pacea voi revărsați
În sân, în pieptu-mi ce-abia răsuflă,
Ca roua nopții care se lasă
Și domolește al zilei foc.
Veniți!.. Dar aburi, o ceață groasă
Pe cer se nalță numaidecât
Și peste dulcea-mi rază se-ntind,
Piere, și-ndată se-ntunecază

Lacul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,
Cândva ancora nu vom putea pe oceanul vieții
S-o mai zvârlim o zi?

O, lac sfânt! Abia anul în scurgerea-i înceată
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,
Pe care și ea sta!

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde
Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai
Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde
Tăcut o aruncai.

Ții minte, într-o seară? Vâsleam noi în tăcere:
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins
Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere
Când luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fu-n lume vreodată, în clipita
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas
Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a
În șoaptă-i scumpul glas.

– „O, timpule, te-oprește! Și voi, grăbite ore.
Lăsați al vostru zbor;
Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore
Tot timpul vieții lor!.

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă:
Cu dânșii vă grăbiți;
Luați-le lor viața ce nu le este dragă;
Uitați pe fericiți „.

Dar vai! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte
Să stăm pe unde-aici;
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte
S-o-nfrângă dalba zi.

O, să iubim! Ne-o spune și-a orelor chemare
Și tot ce e sub cer;
Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;
El trece – cei vii pier!

O, timp pizmaș! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,
Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin?

Cum! Amândoi alături deloc nu vom mai merge?
Cum! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci?
Și clipele ce timpul le face și le șterge
Pierdute-s pentru veci?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte!
Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu?
Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Ne veți mai sta sau nu?

O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,
Măcar doar amintirea acestei nopți senine
Să o păstrați cu voi!

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,
Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună
Pe țărm de jur în jur.

Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
În zgomotul din undă în undă repetat,
În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Din cerul înstelat.

Și vântul care geme, și trestia subțire,
Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Și tot ceea ce poate să vadă, să respire
Să zică: S-au iubit!”

Singurătatea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Adeseori pe munte, când soarele apune,
Eu, obosit de gânduri, la umbră rezemat,
În jos peste câmpie vederea-mi se repune,
Privind cum se destinde cu-ncetul și treptat.
Aici spumegă râul în undele-i muginde
Și șerpuind se pierde în depărtat ascuns;
Lacul colo-și revarsă apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivită le-a pătruns.
Seara-și aruncă încă o rază rubinoasă
P-al munților nalt vârf de brazi încoronat;
Ș-a umbrelor stăpână în caru-i rourat
Pășăște, și albește o pânză fumegoasă.
Religiosul sunet, curmând astă tăcere,
În aer se revarsă din turnul goticesc;
Pe călător oprește; și luciul câmpenesc
Ne-nsuflă-n locul zilei o sfântă mângâiere.
Dar sufletu-mi, la această vedere felurită,
Rece, nimic nu simte plăcere pe pământ;
El înainte-mi este o umbră rătăcită:
Soarele nu-ncălzește pe cei ce nu mai sunt.
Stânce, colnice, dealuri, d-a rând le iau pe toate,
Din margine la alta, d-apus la răsărit,
Nimic nu las din lume, și văz că nu se poate
Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.
Ce pot afla în aste livezi, lacuri, câmpie,
A cărora plăcere odată mi-a zburat?
Râuri, fântâni, dumbrave, colibă sau palat;
Lipsește o ființă, și toate sunt pustie.
Facă-se zi sau noapte, răsare și sfințește
Soarele, eu la dânsul mă uit c-un ochi străin!
Fie liniște, vifor, negură sau senin,
Zile n-aștept d-aicea, — soare ce-mi folosește?.
Când aș putea în drumu-i să-l însoțesc vrodată,
Ai mei ochi pretutindeni deșertul ar privi;
Aici însă a mea râvnă la toate e-ncuiată:
Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.
Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
Loc unde luminează soarele-adevărat,
Când mi-aș lăsa aicea lutoasa despuiere,
Acolo-mi va fi față ce-atâta am visat!.
Acolo și nădejde, ș-amor, și-ncredințare.
Voi reafla-n izvorul d-atâta prea dorit,
Ș-acel ideal bine de toți nădăjduit
Și care-aici vrun nume el pe pământ nu are.
Pe carul aurorei să zbor până la tine
De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
În locul osândirii ce mă mai zăbovesc?
Nu e nimic d-amestec între pământ și mine.
Jos pe livezi când cade frunza cea-ngălbenită,
Vântul de seară suflă, o zboară, ș-a pierit..
Și eu sunt ca această frunză prea veștezită;
Crivețe viforoase, ce m-ați deosebit?.
1830.
tradus în română de Ion Heliade Rădulescu