Alexandru T. Stamatiad – Versuri.pro

Pe Etajera Roză, Pe Etajera Neagră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Afară plouă, plouă.
În trista mea odaie,
Pe etajera roză,
Azi am găsit, iubito,
O albă tuberoză,
Pe etajera neagră,
Un trandafir mai galben ca părul tău de aur!.
*.
Sărmane flori iubite!
Ce mâini de castelană,
Ce mâini necunoscute, tremurătoare, fine
V-au rupt fără de milă!
Sau poate vijelia v-a secerat, nebuna?
În trista mea odaie cum ați pătruns? Răspundeți!
În trista mea odaie doar razele de lună pătrund necercetate!
Ce bucurii secrete, ce vești neașteptate
Se-ascund bănuitoare
În tristele petale suave, parfumate?.
*.
Tăcerea mă-mpresoară,
Afară nu mai plouă,
Doar gândul îmi răspunde
Și deapănă povestea trăită-n alte vremuri atât de depărtate.
*.
E-o noapte violetă,
Grădina e un farmec de cântec, de murmuri,
De forme și culoare,
De zâmbete ciudate,
De nențelese grații.
În arborii albaștri,
Cu frunze de mătase,
Cu ramuri delicate ca niște arabescuri,
Încep să licărească în candeli violete.
Lumini aproape șterse.
Acuma se agită,
Încep să strălucească.
Și băncile de fildeș, de umbră tăinuite, visează solitare.
Nisipul pe alee atât este de roșu, că pare râu de sânge.
O feerie caldă de vis și de culoare
Apare-acum grădina,
Dar iată-n fund castelul
Cu poarta-i de aramă,
La dreapta și la stânga stă câte-un sfinx de pază.
Și-n turnuri crenelate, când suflă vântul,
Sună prelunga armonie de clopote de aur.
Ferestre ogivale cu geamuri colorate în roz, albastru, verde,
În cele patru colțuri câte-un balcon de piatră,
Dar iată și bazinul – oglindă fermecată –
Când razele de soare
Pătrund triumfătoare
Se schimbă-n curcubee nemaivăzute încă.
*.
Tăcerea stăpânește grădina și castelul.
*.
Dar sus fereastra verde deodată se deschide.
Apare Ea.
O umbră – pe-oglinda fermecată – acum se profilează
Un șir de perle albe în razele de lună o clipă scânteiază.
Fereastra se închide.
*.
Pe trepte de-alabastru coboară castelana,
Mantaua ei superbă, brodată-n crini heraldici,
Cu trena ei imensă, pe trepte șerpuiește.
Și jos așteaptă prințul,
În mână ține coiful cu pene minunate.
Pornesc la braț acuma,
Și buzele sunt roșii,
Și glasul lor e cântec,
Și ochii sunt topaze cu scânteieri de astre.
Pe-alei șerpuitoare se pierd ca două umbre.
Fazanii și păunii, mirați, înalță capul.
*.
Pe magica oglindă alunecă o barcă,
În ea sunt două umbre –
Și lebede în șiruri de-o parte și de alta vâslesc
Și cu încetul se pierd în depărtare.
*.
Și luna se ascunde,
În candeli violete lumina pâlpâiește,
Se stinge, e-ntuneric..
Afară iarăși plouă,
Pe etajera roză, pe etajera neagră, petale veștejite.
Afară plouă, plouă..
E obosit chiar gândul și-acum ar vrea să doarmă.

Simfonia Toamnei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

III.
Întregul cer e plin de nori
Și parcul e pustiu de flori.
Cad frunzele necontenit,
Terasele au mucezit.
Fântâna a murit de mult,
Doar glasul vântului l-ascult.
Plutesc senzații de aramă,
Un glas din alte lumi mă cheamă.
Coboară toamna-ntunecată,
Mi-e tinerețea sfâșiată.
Coboară toamna peste viață,
Mi-e inima un sloi de gheață.
Zadar în jurul meu privesc,
Pe tine nu te mai zăresc.
Tăcerea curge ca o apă,
Singurătatea mă îngroapă!
IV.
De treizeci de zile, iubito, e ceață și plouă afară,
Și nimeni nu trece pe stradă, și nimeni nu-mi sună la scară.
De treizeci de zile, în glastră, se stinge tăcută o floare,
Visând că-i surâde-n fereastră o rază pierdută de soare.
De treizeci de zile aceleași volume tronează pe masă,
În tihnă păianjenu-și țese, prin colțuri, fantastica plasă.
De treizeci de zile condeiul stă trist și uitat, la o parte,
Nimic nu mă leagă de nimeni, ci totul profund mă desparte.
De treizeci de zile urâtul mi-nfășură gândul pustiu,
Un sumbru cavou mi-e odaia, iar patul de fier – un sicriu.
De treizeci de zile e noapte, căci soarele-i mort ca și luna,
Funingine, plumb, umezeală, și plouă, iubito, într-una!
VIII.
Și apele dorm..
Tăcerea se-ntinde
Și totul cuprinde.
Stelele sunt multe,
Visele-s pierdute.
Nu mai e o floare,
Inima mă doare.
Dorul mă-mpresoară,
Din nouă mă omoară,
Uscatele ramuri
Bat sinistru-n geamuri
Și viața tot trece,
Moartea o întrece:
Dormi într-un sicriu
Îngust și pustiu,
Uitarea se-ntinde,
Profund te cuprinde
Și apele dorm..

Crinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ah! Crinul alb de-odinioară
Ce răspândea discret parfum –
Parfum de mistică iubire –
S-a ofilit, s-a stins de-acum.
Ah! Crinul alb de-odinioară
Ce răspândea discret parfum…
O! nu atinge alba floare,
Petalele s-or scutura
Și viața mea va fi pustie,
Căci ele-s amintirea ta.
O! nu atinge alba floare,
Petalele s-or scutura…

Mi-e Sufletul O Creangă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mi-e sufletul o creangă
Ce-n umbră veștejește,
Când te visez, tresare
Și iarăși înflorește!
Mi-e sufletu-o fântână
Uitată și pustie,
Când îmi apari, prin farmec
Se schimbă-n apă vie!
Mi-e sufletul un clopot
Stingher și ruginit,
Când mă privești, răsună
De parcă e vrăjit!
Mi-e sufletul o baltă
Cu apă înverzită,
Când îmi zâmbești, întreagă
Vibrează limpezită!
Mi-e sufletul o noapte
C-un cer pustiu, de ceață,
Când îmi vorbești, deodată
Se face dimineață!
Mi-e sufletul o mare
În veșnică furtună,
Când mă săruți, răsare
Fermecătoarea lună!
Mi-e sufletul atâta
De trist și obosit,
Că fără tine-n viață
De mult aș fi murit!

Simfonie în Roz

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Revăd imaginile roze din vremile care-au trecut:
Se auzea un cânt de flaut agonizând în depărtare.
Plutea răcoarea în grădină, caișii fremătau în floare,
Și se scăldau naiade roze în lacul rece și tăcut.
Îmbătătoare ca o roză era pe-atunci orice himeră,
Urcau spre-nalturi păsări roze, răpite-n zbor ca de-o chemare,
Halucinat de visuri, gândul călătorea din sferă-n sferă,
Cu mii de roze fantezia înghirlanda întreaga zare.
Revăd imaginile roze din vremile care-au trecut:
Erau pe cer atâtea roze, chiar sufletul era o roză,
C-ai fi crezut că-ntreaga viață e-o nesfârșită-apoteoză, —
Dar astăzi visurile roze s-au risipit și s-au pierdut.

Singurătatea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ce freamăt jalnic se ridică
Din șir de sălcii plângătoare,
Și ce adormitor plutește
Mireasma teilor în floare!.
Pe-ntinsul văilor, amurgul
Își lasă umbra lui molatic,
Un plop înalt, în depărtare,
Suspină trist și singuratic.
Cu murmur de izvor, din vale,
Se-nalță-o doină fermecată,
Și luna plină, s-o asculte,
De după dealuri se arată.
Frunzișul adormit îngână
Ca-n vis povestea lui de șoapte,
Și singur buciumul mai sună
În trista liniște de noapte.

Apus de Toamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Azi ți-am primit scrisoarea,
O recitesc – și-mi pare că sunt purtat de aripi,
Că sunt furat de vise,
Că sunt pe alte țărmuri,
Pe culmi strălucitoare, departe de abise.
O recitesc – și-mi pare că totul e o glumă,
Un gest, o parodie, o vorbă trecătoare;
O recitesc – și tremur, căci șarpele-ndoielii
Din umbră priveghează și-n cale mă pândește.
O recitesc – și-n suflet e iarăși primăvară
Cu cer senin, albastru,
Cu adieri de seară,
Cu flori, cu ape clare ce murmură-n bazinuri!
O recitesc – și-n suflet acum e iarnă tristă,
Cu cer ca de cenușe,
Cu ape furtunoase,
Cu vânturi ascuțite,
Cu câmpuri înghețate, tăcute, nesfârșite.
E oare cu putință să-ți amintești de mine
Când astăzi ne desparte
Atâta depărtare și-atâta sbuciumare?
Din simfonia vieții
Nu ți-a pătruns în suflet
Alt cântec, alte-acorduri, ori altă armonie?
Sunt cântăreți ce-n lume
Îi cumperi cu-o privire, cu-o șoaptă, cu-o zâmbire.
N-am bănuit vreodată:
Că primul nostru cântec – Tremurătorul cântec cu note cristaline –
Tu îl mai cânți pierdută,
Precum odinioară în nopțile senine;
N-am bănuit, căci astăzi trăiesc o altă viață,
N-o-ntreb de este bună, senină și curată,
Dar știu că este nouă și plină de speranțe.
Trăiesc o altă viață pe care-o sorb
Cu setea învinsului ce poartă în piept o veche rană;
Trăiesc o altă viață și lupt fără odihnă,
Cu ultima credință, cu ultima zvâcnire,
Că voi găsi în fine dorita fericire:
O clipă de beție supremă și fatală.
Și viața ta, desigur, se va schimba în alta:
Tu știi că marea este sălbatecă, perfidă,
Puternică, profundă;
Mai știi că-și sapă țărmul în fiecare clipă,
Necontenit îl rupe și iarăși îl preface,
De nu-l mai recunoaște privire omenească.
Și viața ta, desigur, se va schimba în alta:
Căci timpul e o mare, trecutul este țărmul.

Toamna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Frunze de aramă, păsări călătoare,
Lacrime, suspine, palide fecioare, —
Toamnă!.
Flori uitate-n glastre, drumuri prăfuite,
Dangăte de clopot, stinse, răgușite, —
Toamnă!.
Cântece stridente, zări pustii, deșarte,
Țipete-ascuțite, undeva, departe, —
Toamnă!.
Nopți fără de stele, vise sfărâmate,
Picături de sânge, frig, singurătate, —
Toamnă!.

Urmează-ți Zborul, Te Avântă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe-o mare-ntinsă de abise,
Cu aripi negre-abia deschise,
Plutește-o pasăre-ostenită
Și țipă jalnic, e rănită.
Plutește-ntruna peste valuri,
Căci vrea s-ajungă drept la maluri,
Să-ntindă aripa rănită,
Să-adoarmă dusă, e obosită.
Dar malu-aleargă, tot aleargă,
Și zarea-ncepe să se șteargă.
Din cer se-aud atuncea glasuri,
Un cor de îngeri care cântă:
«Grăbește-ți zborul, te avântă,
Mai e puțin și treci de ape
Și malurile sunt aproape».
E prea târziu, nici o scăpare
De-acum, de-acum ea nu mai are,
Abia mai bate din aripă
Alene, clipă după clipă.
Și corul îngerilor cântă:
«Grăbește-ți zborul, te avântă,
Mai e puțin și treci de ape
Și malurile sunt aproape».
Dar valurile-acum o poartă
Ușor, încet, ca pe o moartă
Și împreună o dezmiardă
Prelung, duios, ca să n-o piardă.
Și-o duc departe, peste ape,
Și țărmul iată-l, e aproape,
Și corul îngerilor cântă:
«Urmează-ți zborul, te avântă».

Melodie Tristă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În suflet port adeseori
Tăcere neagră de cavou,
În el pierdutele-amintiri
Răsună viu ca un ecou.
Răsună, viața-mi răscolesc,
O mare sumbră toate-apar
Și toate gem, sunt ani de când
Lumina stinsă e în far!