Alexandru Alexianu – Versuri.pro

De Una, Zălina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Rachieriță, talaniță,
Albă toată la pieliță
Și cu trupu-n coapse plin
Ca bărdacele cu vin.
Plină-mi ești de suliman
Din ciorchine
De căline
Și cu sânul dolofan,
Bulzi rotunzi pentru oricine.
Și-o să-ți certe-n văleat
Aromiții nuri și mreje,
De vădană cu păcat,
Foc de smoală și găteje.
Că mereu pe trup ți-ai strâns
Cingătoarea de la rochii
Și nici lacrimă n-ai plâns
Ca să nu îți vătămi ochii.
Iar boierii cari au mas
Noaptea în han, lângă lăută,
Parcă n-au băut vinars
Ci fiertură de cucută.
Și or să mi te-ngroape doi
Într-un trup scump, din lemn de tisă,
Ca să nu te șteargă ploi,
Sau la viermi să fii deschisă.
Mândră așa să-mi ții în veac,
Țiitoare, talaniță,
Cu un trup lung și sulegeac
Și cu boi de jupâniță.

Invocație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din portul tău de fleanduri şi bulendre
Mi te-am întors pe limba românească
Şi ţi-am lucrat cojoc de adamască
De parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.
Nădragi ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,
În loc de un pumnal subţire, frânc,
Jungher ţi-am pus în brâu şi la oblânc
Şi-un contoş scump, pe umeri, rupt în coate.
Mi te-am schimbat de straie şi cuvânt
Şi te-am purtat prin viile culese,
Să joci cu talaniţe podărese,
Să bei, la han, din oale de pământ.
Ţi-e mersu-acum răsăritean, de paşe!
Nu mai eşti sprinten! Porţi işlic şi fes.
Dar cartea ta, cu slove papistaşe
Şi gluma-ţi mucalită-s pe-nţeles.
Eşti pământean de-al nostru, azi, Villon:
Vorbeşte dar, pe şleau, acum, în graiul
Rumânilor ce ştiu s-alinte naiul,
Rostirea-ţi s-o priceapă veri-ce om.

Biografie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ca păianjenul scamator
Singur visele îmi torc, viața îmi torc
Din firul meu, din sângele meu
S-a născut Draga, cum am vrut eu.
Mult am mai umblat și am ostenit
Mi-am târât umbra prin toți mărăcinii
Colbul drumului, ca un strai, adeseori m-a învelit
Ramurile pădurii mi-au fost adăpost și ciulinii.
Uite, fața mi-e neagră ca de pământ.
M-am uitat în oglindă azi dimineață,
Am douăzeci și opt de ani, iubito, și sunt
Mult prea obosit de dragoste și de viață..
– Iată ce iarnă albă, ce iarnă frumoasă…
E atâta bucurie în ninsoarea de afară.
Ascundeți-mă, dragii mei, ascundeți-mă
Să nu mă vadă lumea cât sunt de întristat
Cât sunt de slab și de mohorât
În acest anotimp al sfârșitului vieții!.
Cum au pălit de repede nădejdiile mele
Și cum a încărunțit chipul acela tânăr din vis.
Și prietenul meu cel mai bun…!
Florile toate au un sfârșit.
Numai omul colindă mereu….
De când trăiesc oare, Doamne…
De câte ierni, de câte veri, de câte toamne…?
Le văd toate ca-ntr-un trecut foarte îndepărtat
Întâmplările pline de câlți
Povestea vieții mele își are paginile galbene, decolorate
Ca o hârtie care a stat în fereastră prea mult.
Ce bine că n-am murit încă, iubita mea!
E atât de trist să zaci dedesubt,
Când se topesc zăpezile afară…
Hai, să ieșim la soare ca doi bolnavi,
Primăvara caldă să ne vindece rănile….
Cum crește destinul, ca vâscul, în noi!
Îl hrănim cu tulpina noastră, cu sângele,
Anii curg ca ploile, nesecatele ploi,
Amintirile îngroapă-le, plânge-le.
Uite, aici m-am născut,
Aici am visat, am trăit
Bătrânii mei de mult au murit
Și n-am plâns și nu m-a durut.
Vino, să privești nopțile mele ostenite de vară,
Luna e fără strălucire, e goală.
Salcâmilor le atârnă crengile până la pământ, în ferești
Și în sângele meu doarme cerul ca o mare plictiseală.
Stau uneori și tăcerile putrezi, le adulmec, le ascult.
Parcă totul a fost pus la cale cândva, prea demult,
Și din ospețele de pomină cu boscari și fanare
N-a mai rămas aprinsă nici o lumânare….
Vino, mireasa mea, să ascultăm împreună
Viețile care au fost… Le auzi cum sună?
Au trecut o dată pe aici înnoptați cu alai
Bunii mei, cheflii, în droști și pe cai;.
Aici s-a petrecut mult, s-a dănțuit, s-a iubit
Și nimeni n-a mai fost de atunci fericit.
Ceasornicele au amuțit colbuite, de parcă
N-a mai fost nimeni să le întoarcă.
N-a mai rămas pentru noi nici un semn
Încrustat în pridvorul de lemn.
Chipurile galbene din pereți și țipeniile musafire
Nu mai pot să se bucure, nici să se mire.
În viața noastră, în casa mea,
De mult nu se mai poate nimic întâmpla.
Arborii uituci care nu te-au văzut niciodată
Și câinele, orb de veghe prin bălării,
Te vor pofti în casă ca pe o veche cunoștință, dacă ai să vii.
Se vor arăta flecari, prietenoși,
Copacii mei înalți, scorburoși
(La rădăcina lor, poate, mai visează și acum
Ceaune grele cu aur vechi și bătrân,
Sălbi și paftale și verige și bani
Ascunse acolo de cine știe câți ani)
Vei fi stăpâna noastră, a mea și a lor!
Bucură-te, grădină, și tu zarzăr ales
N-o să mai rămâi de acum necules!
Salcâmilor, a venit Draga!
Nu mai dormiți, salcâmilor!

Draga

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Te-am privit, Draga, iubita mea…
Erai un păun frumos,
Zarzării înfloriți se scuturau în jurul tău
Și eu nu mai mă săturam privindu-te.
Apoi te-ai schimbat în apă fermecată,
O vâltoare în care mă înecam și muream încet.
Dragostea ta ciudată ca niște ramuri de salcie
Mă trăgea zăbăucă tot mai la fund.
M-au deșteptat păsările cerului.
Eram întins în iarbă ca un Gulliver.
Muşchiul pădurii mă îmbrăţişase ca o soră,
Căprioarele codrului păşteau în jurul meu…

Cântec

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vai, dacă aş putea să-mi uit vreodată de viaţă?
De tinereţea asta fără sfârşit, buiacă,
De frunzişul ei sunător ca o dimineaţă
Şi toate păsările din mine să tacă.
N-aş mai juca, n-aş mai râde luminii
Cu bucurie şi dulce şi amară,
Sânii fetelor grei ca ciorchinii
Nu i-aş mai culege în fiece seară.
Aş iubi ca sălciile şi ca apele,
Viaţa mea ar fi somn adânc de buruiană,
Visul nu mi-ar mai fereca pleoapele,
Dorul meu ar fi smerit ca o strană!

1942

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cântați prieteni, cântați
Să n-auziți moartea când vine!
Un soldat mort miroase mai urât ca un câine,
Dar jertfa lui se cade s-o lăudați.
Astă noapte a căzut undeva o stea
Și n-o fi de-a bine.
Fericiți păduchii din cămașa mea,
Ei nu vor muri odată cu mine.

Umbrele Somnului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Fiecare lucru înmugurește pe dedesubt
Ca ierburile, fără să tresară
Oamenii își duc osteniți obrăzarele
Pentru o sindrofie ciudată.
Viespele nu mai au ac și venin,
Drumul se închide ca într-o ceașcă,
Slugile calcă pe covoarele moi
Să nu trezească moartea din oaspeți.
«– O, ce bine mi-ar face să curgă ploaia
Să ude salcâmii, să le scuture sălbile»
Străjile porților și-au lăsat scuturile
Și au intrat în apa caldă a pământului.
Aș vrea să fiu acum lișiță albă
Peste bălțile adânci ale somnului.
De ce nu se trag odată zăvoarele
Să rămânem aci toată viața, prietene?

Epitaf

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, cum m-a durut când mi-au pus pământ peste faţă…
Toţi au plecat apoi fără să pregete.
– «Furnicilor prietene, s-a făcut dimineaţă…! »
Simt roua cum se scurge printre degete.
S-a făcut dimineaţă pentru toţi
Şi pentru iubita mea oacheşe.. Cum o chema..?
Peste inima mea a crescut un pom
Şi la toamnă or să vie păserile să-l culeagă.
Se lăsa înserarea pe ochi şi pe mâini..
Au trecut de atunci zile şi săptămâni.
Sunt şi eu ca orice pom acuma,
Mă scaldă şuvoaiele, m-acoperă bruma.
Slabele, nevoiaşele mâini
S-au înnodat ca nişte rădăcini..
M-am întâlnit la fund cu mărimile vieţii,
Cu moaştele sfinţilor şi cu orbeţii.
În mine colcăie visele, viermii..
Sunt trup din livada verii şi a iernii.
Ce repede trec vremile dedesubt..!
Uite mă fărâm în fiece zi. Mă desfac..
Şi haina s-a rupt şi mâna s-a rupt
Peste inima mea a crescut un copac..

Fata Lui Mai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dorm mâțele somn răsucit cu capu-ntr-o parte,
Parcă niciodată n-ar fi miorlăit,
Parcă ar fi moarte.
Numai ceasul meu, fabulos animal
Calcă pe visul lor, cadențat, mineral.
Dorm pisicile lungite pe vatră
Somn adânc, ca de piatră.
Nu mai aud, nu mai li-e foame.
Ce lungă mai e noaptea asta, Doamne….
În odaia mea cu lumină săracă
Măsur timpul, îl pândesc hoțește să treacă…
Mâine va veni Ana,
Fata morgana!
Să-mi arate rochia cea nouă și sânii,
Ciorchinii, blonzi ca secera lunii.
«Cioc! Cioc! Te-ai trezit? Îți aduc
Visuri noi în tristețea de cuc. »
O să vie cu pași de ninsoare, ușori
Cu zăpadă albă pe botfori
Și-mi va bate-nfrigurată în ferești:
«–Cine ești…? »
«–Eu sunt. Nu mă cunoști? Fata lui Mai.
Ia-mă în brațe, iubitule, mi-a înghețat tot sângele
Și mărgelele mi s-au risipit, strângele
Hai, deschide-mi iute… ce mai stai?! »
…………
De aceea mă tem, de câte ori s-apropie sara,
Să nu mi se stingă viața, cum se stinge țigara.
Și-n zori, încleștat de moarte și orb ca un zid,
Să nu mai pot ușa să i-o deschid…

Sfârșit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

M-a prins toamna la margine de drum
Dormindu-mi somnul, torcându-mi visul.
Frunzele m-au troienit pe furiș,
Harnice ca niște furnici.
Morilor, nu mai măcinați
Fără odihnă lamura albă.
Am să plec undeva foarte departe
Când o scăpăta soarele să ajung.
Nu sunt trist! Vedeți? Uitați-vă bine
Nici lacrimi nu vărs, norocul nu-mi tângui
Doar brațele-mi atârnă ca niște crengi
Și nu mai mi-e dor de nimic, de nimic.
Dacă ai fi undeva ai auzi
Cum vremuiește peste oameni și case,
Cum tremură frunzele din grădină,
Cum plouă, ca să se sfârșească toate.
Morții din mine strâng pleoapele tare.
Trebuie să cânt ca să nu-i mai aud.