Anton Pann – Carul Frânt – Nevoia Învață pe Om

Un om la lemne mergând
Și carul în drum frângând,
Ca și alte dăți l-a dres
Și la casa sa a mers.
Copilul său alergând
Și carul frânt dres văzând,
Îl întreabă: „Taică! dar
Cine-ți drese carul iar?”
Tatăl său răspuns i-a dat:
„Eu, fătul meu, cine alt?”
„Apoi cine te-a-nvățat?”
Copilul iar a-ntrebat.
„Nevoia, copilul meu,
Ea știe ce nu știu eu”
„D-apoi unde șade ea?”
Copilul să știe vrea.
„În pădure”, i-a răspuns.
Și la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescând
Și la pădure mergând,
Peste loc rău cum a dat,
Frânse carul încărcat
Și, să-l dreagă neștiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte și-adus
Tatăl său cum i-a fost spus.
Ș-începu a alerga
În sus, în jos, ș-a striga:
„Nevoie, nevoie, fă!
Vin’, mă-nvață, ori îl fă”
După ce a văzut dar
Că strigă într-un zadar,
Să apucă singurel,
Căznește destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rău, a isprăvit.
Acasă dacă a mers
Ș-îl văzu tatăl său dres,
Îi zise: „Ei, fătul meu!
Nu e cum îți ziceam eu?”
„Nu – îi zise supărat –
Nimenea nu m-a-nvățat.”
Iar tatăl său cam râzând
Îi dete răspuns zicând:
„Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvață p-orice prost;
Ca ea de n-ar fi venit,
Tu atât n-ai fi căznit.
Ea arată să începi
La orce nu te pricepi,
Apoi bine, rău, muncești
Și tu-n lume să trăiești”