Foaie verde mărgărit,
Mă gândesc, nană, de mult,
Mi-aduc aminte și plâng
Cine-am fost și cine sunt,
Mă gândesc la bătrânețe
Cine-am fost în tinerețe,
Mă gândesc la viața mea
Și m-aprind ca flacăra,
Repede trecui prin lume
Ca și cucul prin pădure.
Ferice, codre, de tine
Ce negru pământ te ține
De nu-mbătrânești ca mine
Vine toamna-ngălbenești,
Primăvara-mbobocești
Și tot tânăr te găsești,
Dar eu de-oi îmbătrâni
N-oi mai putea-ntineri
Și n-oi mai putea munci,
Și n-oi mai putea munci.
Eu am fost copil sărac
Prin muncă m-am ridicat
Pe ce cale-am apucat
Puterea m-o ajutat,
Am muncit cu zi, cu noapte
Că să mi le fac pe toate
Să nu zică orișicine
Că trăiesc degeaba-n lume,
Nu zică copiii mei
Că n-am muncit pentru ei.
Drag mi-e să trăiesc pe lume
Cu copiii lângă mine,
Cu nepoți alăturea,
Ce mi-i plină inima,
Aș tot bea și-aș tot cânta,
Când îi văd pe toți grămadă
Lângă masă făcuți roată
Să mă plimb cu capul gol,
N-aș mai zice să mai mor,
N-aș mai zice să mai mor!.
Copii, copilașii mei,
Copii, copilașii mei,
Vedeți de-oi îmbătrâni
Și n-oi mai putea munci,
Voi pe noi că ne-ați urî
Pământul v-o pedepsi,
Că eu mare am trudit
Până mari că v-am văzut:
Noaptea prin puneri de foc
Umblam cu buștenii-n piept
Și m-a ploiat ploile
Și-am bătut noroaiele
Să câștig paralele
Să vă plătesc școlile.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul trecerii timpului și amintirea eforturilor depuse pentru a asigura un viitor bun copiilor. Vorbitorul își găsește bucuria în preajma familiei, dar se teme de bătrânețe și de incapacitatea de a mai munci.