Când eram o copiliță
Duceam boii-n poieniță,
Cu fete și cu flăcăi
Ne jucam pe lângă clăi,
Tu erai băiat mai mare
Mi-ai pus la ureche-o floare,
Dar nimic n-am priceput,
Eram mică, n-am știut.
Și-am fugit pe lunca mare,
De foc și de supărare
Fetele m-au dojenit
Că și ele te-au iubit,
La horă-n sat când veneai
Cu fete mai mari jucai,
Eu prin horă te priveam
Ochii-n lacrimi mi-i scăldam.
Și-ntr-o zi de sărbătoare
Iar mi-ai pus în păr o floare,
M-ai luat, neică, de mijloc
Și m-ai dus cu tine-n joc,
Colindarăm luncile
Și-am rupt toate florile,
Cu florile mă-nveleai,
Pe obraji mă sărutai,
Unde-s zilele de-atunci
Când ne iubeam noi prin lunci?
Sensul versurilor
Cântecul evocă amintirile unei copilării inocente, marcate de primele semne ale iubirii. Naratoarea își amintește cu nostalgie de jocurile copilăriei și de primele emoții romantice, regretând trecerea timpului.