A fost frumos, recunosc
Te-am pierdut căci am fost prost
Nu te-am prețuit îndeajuns, căci prea târziu
Am început să te cunosc.
Erai ca o floare, eu nu m-am purtat ca atare!
Și te-am rănit de câte ori ocazia mi s-a ivit
Eram orb, nu vedeam că tu ești îngerul meu
Ce îmi ștergea sudoarea de pe frunte.
În înalt în ceruri, eu te-am lăsat să zbori
Ca Bitza cu aripi frunte. Te-am rănit prin cuvinte multe
Nici nu vreau să-mi amintesc.
Dar conștiința îmi e încărcată, ca o armă
Cu gloanțe, de care nu pot să mă feresc
Când din întâmplare te întâlnesc, nici nu pot
În ochi să te privesc. : ( nepăsătoare pășești..
Și vrei să-mi arăți cât vrei să-ți treacă, reușești
(să-ți treacă, reușești..).
Reușeai prin ochii tăi căprui..
Să-mi spui povești ce pot alina inima oricui
La socoteală să nu mai pui clipele când
Sufletele noastre formau un singur corp
Te-am imprimat în suflet.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al naratorului pentru pierderea unei iubiri importante. El recunoaște că nu a prețuit persoana iubită la timp și că a rănit-o, iar acum este copleșit de vinovăție și de amintirea a ceea ce a pierdut.