Amară-i frunza de nuc,
Mai amar dorul ce-l duc,
Plâng seara la lumânare
Și mă usc’ de pe picioare.
De trei seri badea nu vine
Și-o luat gândul de la mine,
Mai o seară de-l aștept
Cad ca fagu-n locul drept.
Că fagul când se prăvale
Cu umbră, cu totul moare,
Lumea-l frânge și îl taie
Fără milă și păsare,
Tot așa oi fi și eu
De mă lasă badea-al meu.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea profundă cauzată de dorul și teama de a fi părăsită de persoana iubită. Sentimentul este comparat cu fragilitatea și inevitabilitatea căderii unui fag, sugerând o pierdere totală și lipsa de speranță.