S-au dus dintâi acele două
Mironosiți cu mirul lor;
Era-ntuneric și prin rouă
Mergeau cu pasul grăbitor.
Vorbeau de cele petrecute,
De zile pline de dureri,
De pacea dimineții mute,
În ziua sfintei Învieri.
Și le era o groază mare
Rușinea crucii s-amintească,
A jidovilor blestemare,
Nemulțumirea omenească.
Batjocorirea relei goane
Și plânsul celor credincioși,
Ș-a crucii lui Hristos piroane,
Și ghimpii frunții sângeroși..
Își aduceau atunci aminte
Cum L-au luat de la ostași
Și în mormânt fără cuvinte
L-au pus — departe de oraș.
Trecut-a sâmbăta-n mâhnire,
Și noua zi în cer zorește;
Acum prin tainica scârbire
Un gând dorit ne mângâiește..
De prin desimile grădinii,
Din rouratica verdeață,
Le râd voios de-acuma crinii
Ascunși în scutece de ceață.
Dar ce-i aceasta? Ceața deasă
Ca printr-un poruncit se pierde
Ș-o strălucire luminoasă
Aprinde-mprejurimea verde..
Ce strălucire minunată!
Venit-au. Iată și mormântul..
Dar piatra lui îi răsturnată
Și iar li se trezește gândul..
O, unde-i El? Înuntru nime..
Ce oare s-au fi săvârșit?
Tăcere prin împrejurime..
Veșmântul numai l-au găsit.
O, unde-i El? Unde-s străjerii?
Măcar o veste să aducă!
Și presimțirea Învierii
Le face înapoi să fugă.
Credința inimii le spune
Că Cela Ce nu L-au aflat,
Prin cea mai mare-a Sa minune,
Acum din morți au înviat!.
Sensul versurilor
Piesa descrie momentul descoperirii mormântului gol al lui Iisus de către mironosițe. Ele sunt cuprinse de teamă și confuzie, dar credința le spune că Iisus a înviat, aducând speranță și bucurie.