Adrian Păunescu – Vindecarea de Farsă

Distanța crește zilnic între noi
Și vârstele ni se îndepărtează,
Nu vine nicio veste-napoi
Decât ce-a fost în ultima amiază.
Aș vrea să cred că totu-i un coșmar,
Cu lumânări de nuntă în revanșă,
Dar totul e real, rudimentar,
Adresa ta a devenit etanșă.
Și mă eviți ca pe-un ciumat acut
Ce ți-ar putea un mare rău produce,
Dar eu nu vreau decât să te salut,
În drumul meu din urmă către cruce.
Îți faci păcat mai omorând un mort,
Ce casei tale îi stătea de gardă,
Nici nu mai știu acum să mă comport
Cu cea pe care o făceam să ardă.
Și asta nu s-a întâmplat cândva,
Ci ieri, în cea mai crudă-mbrățișare,
Când rugul tău de carne tremura
Și niciun simț nu bănuia că moare.
Și nici nu a murit și n-are cum
De dragul unui moft al tău să cadă,
Din umilință mă ridic postum,
Zvârlindu-mi uniforma de paradă.
Sunt încă tânăr și sunt încă viu,
Mai pot însămânța un tandru pântec,
Din ceea ce trăiesc și simt și știu,
Pot reclădi statuia unui cântec.
Există vârste când bărbații cred
Că orice despărțire e o moarte,
Că dragostea-i un tragic patruped
Și sexul e-un neștiutor de carte.
Complexe de tranziție! Păreri.
De indivizi deciși să fie lideri
Iar dacă mâine nu e ca și ieri,
Urmează deznădejdi și sinucideri.
Ci eu, din condamnare, mă ridic
Și, cu aceeași poftă și răbdare
Declar că nu negociez nimic
Și-aștept să vină dragostea cea mare.
Din răzbunarea tristei reverii,
Iubirea veche nu va fi întoarsă,
Probabil, altă dramă va veni,
Să mă salveze de această farsă.