În lumea noastră, și așa nebună,
Delirul e, oricum, un fapt de groază,
Cu-atât mai mult, când prostul delirează
Și-n tărtăcuța lui luesul sună.
Un infractor, un capsoman, un ăla,
Un neg, un dobitoc, un fărdelege,
Un barbugiu, un sfertodoct se dă la
Ceva ce nici nu poate înțelege.
Dar, după toată viața lui de șteoarfă,
Destinul e corect și nu îl cruță,
Marioneta, cu profil de marfă,
Definitiv se-ntoarce în maimuță.
În brațe păpușarii cât să-l țină?
Nici nu se văd cei ce l-au pus să muște,
Nărodul face rău și prinde muște,
Din sine însuși, căci își e latrină.
Un anonim cu-nchipuiri nebune,
Un hematom, o biată bubă tristă,
Iar asteriscul meu, de i l-aș pune,
L-aș face să și pară că există.
Sensul versurilor
Piesa critica dur comportamentul unor indivizi considerați nocivi și ipocriți în societate. Aceștia sunt văzuți ca marionete manipulate de forțe invizibile, iar destinul lor este unul de decădere și insignifianță.