Am mai venit la tine, pierdută maică mare,
Să-ți facem poze multe, c-un aparat ciudat.
De-a cărui fulgerare, așa cum știi, se moare,
Icoana ta, măicuță, deodată-a lăcrimat.
Că ți-ai crescut copiii și-au fost, cu toții, șapte,
O săptămână-ntreagă, în fiecare zi,
Și-acum te uiți, măicuță, de dincolo de noapte,
În cea din urmă vatră a patriei pustii.
Aceasta mi-e bunica. Acesta mi-e pământul,
În care, pe vecie, s-au prefăcut ai mei,
Cum i-aș trăda vreodată, cu fapta sau cuvântul?
Priviți-i gura strânsă, priviți-i ochii grei!.
De-atâta timp prin viață alerg fără de tine
Și nu mi se mai pare că pot să mai rezist,
Măicuța mea bătrână, tu să m-ascunzi mai bine
Decât mă-ngroapă faptul că sunt, de țară, trist.
Pe-aici, pe-afară, totul e fără rădăcină,
Copiii-n eprubetă se fac, fără părinți,
Și mama ni-i străină, și țara ni-i străină,
Și-un doctor bun ne-ar spune că ne-am ieșit din minți.
Mormântul tău atârnă de firele de iarbă
Și poza ta atârnă la căpătâiul meu,
Măicuța mea, pământul a început să fiarbă,
Tu spune-mi, în icoană, ce zice Dumnezeu?.
Că te strigam ori maică, ori mumă, ori bunică,
Și te strigam măicuță, tu-mi răspundeai oricum.
Ce mari eram cu toții și rămăseseși mică,
Și-am dus un coș cu oase pe cel din urmă drum.
Când te privesc prin lacrimi, ai chipul unei azimi,
Când îmi aduc aminte, tu semeni cu Andrei,
Mi-e dor de tine, mamă, cu umbra ta mă reazimi
Și ochii tăi, pierduto, mai plâng în ochii mei.
Când nu mai pot de milă și-mi face rău durerea,
Când m-aș uita pe mine și-n codri aș pleca,
Când mi-aș lua adio, în drum spre nicăierea,
Eu mă gândesc la tine și stau, măicuța mea.
Și dac-ar fi, din toate, atât să-mi mai rămâna,
Cât poza ta, aceasta, pe care-o port aici,
Aș apăra o țară cât chipul de bătrână,
Cu harta cât conturul acestei poze mici.
Ți-am scris, să-ți dau adresa, s-o știi pe dinafară,
Să-mi faci un semn, măicuță, pe care îl aștept,
Când crezi că este vremea menită să se moară,
Să vin la tine-n iarbă, ca să mă strângi la piept.
Deocamdată, lasă-mi puterea unei lupte,
Uitând că între-ai noștri mai am de coborât,
Să-nfrunt agresiunea puterilor corupte,
De-ar fi să-mi fie țara cât chipul tău și-atât.
Eu știu că, pentru toate, tu, cea fără de prihană,
Ai și ajuns în ceruri, dar, când ne-auzi plângând,
Aflându-te cu Domnu-ntr-o singură icoană,
Tu roagă-l să se-ntoarcă spre noi, din când în când.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus mamei și patriei, exprimând dorul profund și tristețea față de pierderea valorilor tradiționale. Vorbitorul caută alinare și putere în amintirea mamei, simțind o legătură puternică cu pământul natal și cu trecutul.