Adrian Păunescu – Pământul Țării

N-a mai rămas nimic, decât pământul,
Ar mai urma să-l vindem și pe el
Și să ne dăm, pe-un șlagăr, jurământul
Și să ne facem slipuri, din drapel.
Carpații nu mai au un pic de vlagă,
Nici râurile noastre nu mai plâng
Și taina românească se dezleagă,
Cât maica e lovită-n ochiul stâng.
Se-ntâmplă noi și tragice dezastre,
Prin soarta noastră rătăcim, crispați,
Trăim retrogradarea țării noastre
Și suportăm vânzările de frați.
Și, totuși, mai avem ceva acasă,
Ceva ce nu se vinde pe nimic,
Un testament hipnotic nu ne lasă
Să-i malformăm poruncile, nici pic.
Vom pierde tot și încă mult vom pierde
Și vom ajunge-n cea din urmă zi
Și doina își va trece frunza verde
Și-aceste generații vor muri.
Dar, dincolo de orice accidente
Și dincolo de orice frate sfânt,
Sfidând atacul legii imprudente,
Pământul nostru ne va fi pământ.
Colhozurile n-au putut să-l strice,
În trenuri ne-a fost dus, de țară rupt,
Dar, prin al ierburilor fir complice,
El s-a întors aici, pe dedesubt.
O, Doamne, fă ce vrei la suprafață,
Pe noi ne poți certa și-apoi ierta,
Cu moarte, cu izbavă sau cu viață,
Dar lasă-ne sub tălpi această stea.
Și-nvață-ne, în veci de veci, părinte,
Să viețuim și să murim pe rând,
Dar nimenea să nu ni-l poată vinde
Și noi, prin el, să te urmăm, lucrând.
Strămoșii ard în el, până la soare,
Dac-au intrat sub scoarță, furtunoși,
Și, câtă vreme pe pământ se moare,
Noi, în pământ, vom deveni strămoși.
”Ce faceți voi? ”, copiii de-ntreabă,
”Nu mai aveți sub cer nimica sfânt? ”
Ba da, copii, trăim și noi, în grabă,
Ne pregătim să devenim pământ.