Se află litere și farduri
Și niște munți sunt între noi,
Dosare-nchise, triste garduri,
Și nici n-o să mai vină-apoi.
În pragul iernii absolute,
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Și-apoi, scufundă-te și du-te
În orizontul altui grai.
De ce să-ți spun la revedere,
N-aș mai avea niciun motiv,
Adio, drepturile-și cere,
Căci te-am pierdut definitiv.
Și de la mine pân’ la tine
Cuvântul însuși va-ngheța,
Nici să te strig nu știu prea bine,
Iubita mea, pierduta mea.
Când te-am văzut ultima oară,
Știai și tu, plângeai și tu,
Și ai plecat cu tot cu gară,
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată,
Voiam să vin pe urma ta,
Dar unde-i linia ferată?
Parcă a luat-o cineva!.
Eu ți-aș mai spune amănunte,
Destinul, de-aș putea, să-l schimb,
Iubita mea de peste munte,
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci nu o voi găsi-o
Și eu acela am murit,
Sub cinic nuclear, adio,
Noi, bietul cuplu pârjolit.
Nici nu pot nimic să-ți spun,
Pe curând sau rămas bun,
Apăru, numai nu,
La adio tu!
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea unei despărțiri definitive și regretul pentru o iubire pierdută. Naratorul exprimă sentimente de pierdere, amintindu-și de ultima întâlnire și realizând că nu mai există cale de întoarcere.