Adrian Păunescu – Hotelul Iubirii

A fost cândva, în viața noastră, parcă,
Pe țărmul unei mări fără sfârșit,
O lacrimă ce legăna o barcă
Și un hotel aproape fără marcă
Și-o cameră în care ne-am iubit.

Veneam din lumea noastră indecentă
Și gata să ne umble în cearșaf,
Și mirosea a sare și a mentă
Sub zorii noi de dragoste urgentă,
Și ne cedam acelui batiscaf.

O dimineață violent-albastră
Lăsa perdeaua încăperii scrum
Și noi, din toată-mbrățișarea noastră
Ne îndreptam în fugă spre fereastră,
Să-i facem mării spre odaie drum.

Un mic hotel, pe lungi piloni în mare,
Și dedesubt tălăzuia din plin,
Parcă voia să afle fiecare
Cum se trăiește, dar și cum se moare,
Într-un gâtlej năprasnic de rechin.

Știam că-i o vacanță limitată
Și disperați trăgeam de ea, în timp,
Să nu cumva să o sfârșim îndată
Și ne-am iubit mai mult ca niciodată,
Îngăduiți de zeii din Olimp.

Căci zeii toți, îngrozitor de-aproape
În asprul și intimul spațiu grec,
Din ochii lor nu-și permiteau să scape
Iubiri de pe pământ și de pe ape,
Salvându-le de secetă și nec.

Nu mai râvnesc setări originale,
Nu-mi trebuie permise de la cer,
Dar din Olimp și pân-la mare-n vale
Ai fost a mea și-am fost al poftei tale
Și-am fost un tandru cuplu prizonier.

Nu știu de ce mi-a revenit în minte
Acel hotel cu marea în temei,
De dorul lui vociferez fierbinte
Și gura mea te blestemă și minte
Și nu te-aș da pe niciun fel de zei.

Ce ne dădea acea tărie vie?
Discreția în plin anonimat?
Sau libertatea ca o terapie,
Sau un secret ce veșnic nu se știe,
Sau navele la care ne-am uitat?.

Glumeam plângând că nimeni nu conjugă
Aceste verbe la trecutul lor
Și c-am fi vrut, îngenuncheați în rugă,
Să ne obținem dreptul la o fugă
Într-un trecut lipsit de viitor.

A fost cândva pe-un sudic țărm de mare,
Pe stâlpi de fier-beton, un mic hotel,
Cu fluxul și refluxul la picioare,
Și noi, narcotizați de-o lună mare,
Iubindu-ne testamentar în el.