Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tânăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.
Să mai iubeşti când visul un negoţ e,
Să mai iubeşti când prea puţini au şale,
Când ne clocesc de-un veac prudente clote,
Acestea toate nu sunt stări normale.
Eu cânt la o vioară care doare,
Eu cânt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cânt un cântec care mă consumă.
Nu-i profitabil să iubeşti când este
Mai profitabil să te faci că sângeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.
Normal rămâne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sunt decât acea anomalie.
La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire,
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gândul meu e mire.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea iubirii ca o anomalie într-o lume pragmatică și adesea cinică. Vorbitorul își exprimă conflictul interior între dorința de a iubi și realitatea unei lumi care pare să descurajeze sentimentele autentice, dar totuși speră la iubire.