Ad Litteram – N-Am Putut

Unde sunt toți când nu mai poți să suporți?
Când prea multe porți sunt închise, când prea multe cruci porți?
Iar se-ntunecă cerul.
În suflet-mi alunecă gerul.
Și ochii care mă priveau cald.
Se uită-acum în altă parte.
Uitarea a rescris o carte.
Pe care am citit-o și am uitat-o.
Dar am primit-o.
Și am plimbat-o.
Peste vechile mele răni.
Căci am băut otravă din căni.
Până la fund.
Și acum zilele-mi ascund lumina.
Lăsându-mă cu porțile să-mi port vina.
Iar lumea se strâmbă.
Și lanțurile încep să mă strângă.
Tot mai tare.
Și când încep să fiu pregătit de plecare.
Cineva mă tot pune să încerc.
Nu mă lasă să plec.
Îmi deschide ușa și nu mă lasă să trec.
Trântit iar mă ridic.. iar, și înghit în sec.
Așteptând să fiu lovit iar.
Mă uit în stânga și-n dreapta și toți dispar.
Lăsându-mă singur printre monștrii.
Aflu coșmaruri despre lumea copiilor noștri.
Și totuși întind mâna.
Crezând că cineva o va prinde și va amâna.
Sfârșitul.
Acum găsesc că e de prisos vorbitul.
Căci mi-ați promis că mă ajutați.
Unde sunteți? De ce nu veniți să mă luați?
Unde sunt toți când nu mai poți să suporți?
Când prea multe porți sunt închise, când prea multe cruci porți?
Nu cred că știi, în orice caz nimic nu poate fii.
Atât de rău încât să vrei să pleci dintre cei vii.
Caut liniște în această neliniște.
Dar totuși mi-e teamă de liniște.
Prietenii uneori sunt ca niște șerpi cu venin.
Îți hrănesc declinul cu declin. Te sperii.
Când vezi că te rănesc dincolo de limitele durerii.
Dar treaptă cu treaptă vor coborî în întunecime.
Într-un final li se vor prelinge pe față picături de spaimă și rușine.
Toți ne prind în firele încâlcite ale vieții.
Dar unele lucruri parcă-s făcute cu intenții.
De acești păduchi, mai bine ați muri în picioare decât să trăiți în genunchi.
Doar în anumiti oameni există o dimensiune eternă care.
Fundamentează și dă sens temporalității și finitudinii sale.
Iar acum la toate întrebările tale.
Din ceea ce am spus sigur vei găsi răspuns.
Unde sunt toți când nu mai poți să suporți?
Când prea multe porți sunt închise, când prea multe cruci porți?
Nu cred că știi, în orice caz nimic nu poate fii.
Atât de rău încât să vrei să pleci dintre cei vii.
Dacă tăcerea mea ar prinde glas.
Divizând ce-a mai rămas.
Din ceea ce a fost totul.
Iar rezultatul aș pune botul.
Aș fi câștigat măcar o dată.
Luând viața ca plată.
Nu ca scop.
Privit prin periscop.
Însă acum din adăpostul meu.
Avanpostul singurului eu.
Imaginabil, observ singurătatea.
Și cât îmi lipsește părerea și palma prietenului meu ce bătea.
Din când în când pe umărul meu.
Iar acum singurele palme pe care le văd.
Sunt cele ce țin stiloul.
Vieții. Am picat tabloul.
Și-n lipsa de culori mi-a ieșit sumbru și-nchis.
Și aș mai vrea să fiu destins.
Dar am de stins.
Încă.. dorința ce m-ar elibera total.
Și totuși neputința-mi guvernează destinul.
Precum un vultur căutând prada.
În ultimul moment lovit fiind, cine-o să-mi țină spada?
Mai au prietenii putere.
Și dacă ai fi iar mă întreb am pierdut cu totul a mea avere?
Și totuși mă rog să scap.
Și totuși eu acest rob, și-mi plac riscurile.
De urcat pot urca singur, dar cu voi vreau să privesc piscurile.
Și când vom fi sus.
Oare se naște o vreme? Sau o vreme a apus?..