În afara spațiului și materiei,
Într-o regiune trufașă (fără nuanțe sau culori),
Umplută de un fum orizontal
Ce traversează mlaștinile invizibile,
Rămân șezând
Ca un condamnat la camera de gazare.
Descopăr că frica este un copil disperat,
Că viața este o cameră mare
Sau un debarcader gol în mijlocul oceanului.
Se-aud împușcături, zgomote de la mașini de scris,
Îmi supun corpul la șocuri electrice
Sunt un pasager bizar într-o călătorie spre necunoscut,
Îmi ard unghiile și porii, de parcă-au trecut tramvaiele,
În camera alăturată lovesc o femeie însărcinată,
Florile dragostei și dreptatea vor crește mai târziu
Peste cenușile tuturor dictaturilor de pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa descrie ororile torturii și ale dictaturii, dar oferă și o rază de speranță. Chiar și în cele mai întunecate momente, există promisiunea că dragostea și dreptatea vor înflori din cenușa distrugerii.