Negri prin ceață și ninsoare,
Strânși ghem lângă răsuflătoare
Dos lângă dos.
Cinci prichindei privesc – săracii!
Cum vâră în cuptor colacii
Brutarul gros.
Văd brațul alb care îndeasă
În borta mare, luminoasă,
Frământătura.
Ascultă-al pâinii copt, precum
Și pe brutar, ce cântă-acum
Cu toată gura.
Stau ghemuiți, cu ochii țintă
La geamul roșu, ce-i alintă –
Cald ca un sân.
În timp ce miezul nopții bate,
Iar pâinea din cuptor se scoate,
Uimiți rămân!
Sub grinzile-afumate cântă
Și greierii ce se-nfierbântă,
Și pâinea chiar.
Încât, de-atâta încântare,
Și-nsuflețiți de-acea dogoare,
Prind viață iar.
Sub haina ruptă și săracă,
Albită-acum de promoroacă,
– Sunt toți aci.
Cu botișoarele lipite
De gratiile încălzite
Cântând – mai știi? –
O rugăciune, dar în șoaptă!
Spre cer privirea și-o îndreaptă
Cu-atât avânt,
Că le plesnesc nădragii-n spate,
Iar cămășuța li se zbate
În asprul vânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă de iarnă în care niște copii săraci privesc la un brutar. În ciuda frigului și a sărăciei, ei găsesc căldură și speranță în gestul simplu de a urmări coacerea pâinii.