La căsuța din Vâlcele
Am fost șase floricele,
Eu sunt floarea cea mai mică
De măicuța răsădită,
Cele cinci s-au ofilit
Eu de-abia am îmbobocit.
Căsuța mea nu e mare
Și e cu fața la soare,
Ea este bine-ngrădită
Și de măicuța-ngrijită,
De căsuță îngrijește,
Pe mine cu drag mă crește.
Stau și privesc din pridvor
Căsuța plină de dor,
Mă mai duc și prin grădină
Că ea știe dor s-alină,
Printre flori ea îmi șoptește:
„Stai, fetiță, și mai crește!”.
Când vremea îmi va veni
Și eu mă voi ofili,
Eu trec, dar dorul rămâne
Pentru-o floare care vine,
În căsuța părintească
Alt boboc să înflorească.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice despre copilărie și căminul familial. Naratorul, comparându-se cu o floare îngrijită de mama sa, reflectă asupra trecerii timpului și a dorinței de a prelungi momentele prețioase. Căsuța devine un simbol al siguranței și al iubirii parentale, un loc unde dorul este alinat și unde speranța renaște prin generațiile viitoare.
