Eu, vere, te-aș întreba,
Dacă nu te-ai supăra,
Cu ce hrană te hrănești
De nici vara nu muncești,
Nici iarna nu umbletești?
Nu știu, vere, spune-ți-oi,
Ori o palmă trage-ți-oi.
Când e vara, primăvara,
Iau cu mine merindioara
Și mă sui pe plai la munte
Unde-s oile mai multe.
Merg la stâne, le petrec
Și de acolo încă plec
Jos, pe valea Oltului,
La steaua ungurului,
Să mă rog la Dumnezeu
Să facă pe gândul meu,
Să deie ploaie cu soare
Ce îndeamnă la culcare,
Să adoarmă stejarii,
Să le fur armăsarii.
Apoi singur îmi fac parte,
Aleg steava-n jumătate
Și mă duc, vere, -ntr-o ducă,
De se pare că-s nălucă,
Drept la târg, la Brâncovet,
Unde-s caii mai cu preț.
Iepele care-s cu mânzi
Fac cinci sute de florinzi,
Iar de soi moldovenesc
Cu galbeni se cântăresc,
Apoi, vere, încă plec
La Anița de petrec
Viața bună-ndestulată,
Cât mi-e punga nesecată,
Și petrec într-o-ntinsoare
Tot la umbră, la răcoare,
Cu trupul pe frunzi căzute,
Cu gura la cep de bute,
De-aud vinul gâlgâind
Și mandruțele alergând
Ca să le sărut pe rând.
Sensul versurilor
Cântecul descrie viața unui haiduc care se hrănește din furatul cailor și petrece timpul bucurându-se de viață. El fură cai de la stejari adormiți și îi vinde la târg, apoi petrece cu Anița, bând vin și bucurându-se de natură.