Alecu Russo – Cântarea României

Cântarea României.
Doina și iar doina! Cântecul meu e versul
de moarte al poporului la șezătoarea priveghiului.
Pământul îi e de lipsă și aerul îl îneacă. Văzut-am flăcăi
scuturându-și pletele și fruntea lor a se încreți fără de vreme.
Florile de pe capul copilelor a se veșteji și poporul cântând în beție
uitarea necazurilor. Trist e cântecul în sărbătorile satului: Birul e greu,
podvoada e grea! Bătrânii își ascund ochii plini de lacrimi, bărbații
stau obidiți, cântecele să sfârșesc în blastamuri și copii câinează
nașterea lor. Poporul e stâlpul țării, fiecare particică de pământ e vopsită
de sângele lui și într-o zi ni s-au zis: Muncește, Române, de dimineață
până-n seară și rodul muncii nu va fi al tău! Tatăl tău ți-au lăsat de
moștenire o țarină și arme și nu te vei bucura de dânsele și tu vei
trăi veșnic robind, trupul și sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit
de tine. Vei plăti aerul ce răsufli, vei plăti soarele ce te încălzește și
locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să crești vaca ce
hrănește pe copiii tăi și boul ce-ți ajută la muncă. Trupul tău se va gârbovi
sub bătaie și partea ta în lume va fi ocară! Veneticii, zisu-ne-au în limba lor:
Al nostru e pământul și acei ce locuiesc pe dânsul, ale noastre câmpurile,
ale noastre dealurile, ale noastre cătunele, satele și târgurile, colibele și
curțile, toată mascarea și toată suflarea. Tu ai fost puternic și viteaz în luptă,
dar puterile tale s-au tocit de sărăcie și de stricăciune și noi am cules rodul
vitejiei tale. Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ți-or povesti că ești și
tu un popor. Noi suntem păstorii, tu ești turma chinurilor. Toți își bat joc de
vieața, muncă și sărăcia ta, și slugile slugilor calc peste trupul tău. Cei ce zic
că sunt aleșii tăi cresc în măriri și avuții și ție-ți este frig și copiilor tăi le este
foame! Ei fac legi, dar nu pentru dânșii, ci pentru împovărarea ta!
Doina și iar doina! Suntem pribegi în coliba părintească și străini în pământul
răscumpărat cu sângele nostru! Dar în câmpie crește, și pe dealuri iarăși crește o
floare pentru popoarele chinuite. Nădejdea!
Ești searbădă și slăbănogită, ai suferit toate, o țară de chinuri! Ridică-ți capul
strivit și caută de vezi, semne s-au arătat pe ceriu, furtuna mântuirii au început!
Cinge-ți coapsa, țară română, și-ți întărește inima, miază noapte și
miază zi, apusul și răsăritul, lumina și întunericul, cugetul disbrăcător și dreptatea
s-au luat la luptă. Urlă vijelia de pe urmă, duhul Domnului trece pre pământ!

Sensul versurilor

Piesa exprimă durerea și suferința poporului român, asuprit și exploatat. Cu toate acestea, în final apare un licăr de speranță și un îndemn la luptă pentru dreptate și eliberare.

Lasă un comentariu