Alexandru Macedonski – Curtea Cu Jurați

Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați?
Acolo sunt victime și sunt și vinovați.
Acolo poate oricine să meargă ca să-nvețe,
Că viața e un taler ce are două fețe:
Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. – Răi
E dulcea bogăție cu vecinicul ei măi,
Cu pături, cu poloage, cu jeturi de mătase,
Cu serbede ființe în șiruri lungi de case,
C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc
Cu „pun-te, ia-te, masă” în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcerea și tot ce nu e muncă;
Cu toate câte-n fire sunt Răi și nu sunt Iad.
Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul,
Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad,
Știui să-nvăț ce este cumplita sărăcie
Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie,
Cu soba înghețată pe viforul de foc,
Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie,
C-o inimă pe care restriștea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade s-un trai fără noroc.
Știui să-nvăț ce este a banului valoare..
Aflai că e stăpânul pe viață și onoare..
Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu;
Ani lungi, văzui tot negru frumosul cel albastru,
Și fără s-am speranța de-a ști ce-am să devin,
De-a rândul, aruncat-am în ora de dezastru
Pe marea disperării în care m-afundam
Cu scaune șchioape, oglinzi sau canapele,
Și munca cea mai stearpă și cântecele mele,
De-a rândul câte-o treaptă mai jos mă coborâm..
.. Și toate împreună formează-o bogăție,
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Și toate împreună făcându-mă bogat,
Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie..
La douăzeci și unu de ani în pușcărie,
Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat.
Cunosc a vieții carte, și-acel care-o cunoaște
Citind-o-n timp de zile sub lacăte și broaște,
Cunoaște și ce este o Curte de jurați..
Mi-aduc și azi aminte de ziua achitării,
De zgomotul din sală, de domnii avocați,
De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzării,
Țipând să mă trimită pe șase ani la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De stradele-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecatei,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați,
Aduse între săbii și puște de soldați..
Îmi pare că simt încă palpitele etații,
Palpitele acelea sunt imnul libertății,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit,
Deși, la urma urmei, rămâne păcălit.
Ai dreptul, nu e vorba, afară din pușcărie
În toată libertatea de foame ca să mori..
Jurații m-achitară, făcând o nerozie.
Noroc că se arată cu minte uneori.