„Băiete, știi ceva,
Să nu crezi în destin”,
Mi-a zis odată-un bătrânel
Ce nu părea hain.
Dar ce-o să fac, când, într-o zi
Ajung să întâlnesc
Poate chiar fata cu care, mai știi,
Apuc să-mbătrânesc?
Și, cum mergeam spre casă,
Voios, ca un școlar,
Am auzit în treacăt
Un sunet de vioară
C-un timbru cam bizar.
Mă-ndrept spre locul faptei
Și văd stând pe balcon
O strașnică făptură,
Cu adevărat, beton!
Și atunci, pentru o clipă
Visul mi s-a împlinit
Nu știu ce-o să zică
Oare m-o fi auzit?
Refren:
Când toată lumea trecea
Ea la vioara cânta
Nu-i păsa de nimeni
Doar să mă știe acolo.
Când toată lumea dormea
Tot la vioara era
Și mă rugam în sine
Să îmi mai cânte un solo.
Din ziua aceea,
Pe alee, când treceam
Privirea spre balconul ei,
Fugar, o aruncam
Și mă simțeam pierdut, un timp
Apoi, îmi reveneam.
Nu îndrăzneam să spun nimic
Pe loc mă-nroșeam.
Dar felul în care ea cânta,
Acum vă povestesc,
Era cu infinit mult mai presus
De tot ce e lumesc
Iar vorbe cum ar fi „să nu crezi în destin”
Să nu le mai aud
Cât zilele mă țin.
Sunt sigur pe mine
Am să mă duc să-i vorbesc
Vreau fata să știe
Că tare mi-e drag s-o privesc!
Refren:
Când toată lumea trecea
Ea la vioara cânta
Nu-i păsa de nimeni
Doar să mă știe acolo
Când toată lumea dormea
Tot la vioara era
Și mă rugam în sine
Să îmi mai cânte un solo.
Sensul versurilor
Un tânăr se îndrăgostește de o fată care cântă la vioară. El este inspirat de muzica ei și decide să își înfrunte timiditatea și să-i vorbească, sfidând ideea că destinul nu există.