„Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bună-n ţara mea! ”
(George Creţeanu).
Soarta care mă goneşte
Crucea poate c-o să-mi dea,
Însă dea-mi-o cât de iute..
Voi purta-o-n ţara mea!
Salutare, cer albastru,
Văi şi dealuri, aer viu!..
Salutare, Românie!..
Mână, mână, surugiu!.
Pribegind în ţări străine,
Ani întregi am suspinat,
Şi din trista-mi depărtare
Sufletu-mi întraripat
Către Dunărea cea lată
Mă făcea ca să reviu;..
Dunărea mă readuse..
Mână, mână, surugiu!.
Recunosc orice potecă,
Orice ramuri, orice flori..
Patria-mi îşi desfăşoară
Câmpii vecinic roditori!
Iată punţile de bârne, ..
Morile, izvorul viu..
Iată crucile vopsite..
Mână, mână, surugiu!.
Colo-n zare se iveşte
O clopotniţă lucind
Şi pe culmea depărtată
Vezi o casă înălbind..
Acea culme înverzită
O revăd precum o ştiu..
Mi-a văzut copilăria..
Mână, mână, surugiu!.
Dacă, însă, moartea crudă
Ca să-mi iasă-n drum ar vrea,
Facă-şi pofta cât îi place..
Voi muri în ţara mea!
Iar pe culmea înverzită
Mă vor duce, mort sau viu..
Salutare, locuri sfinte..
Mână, mână, surugiu!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund de patrie al unui om care s-a aflat departe de casă. Reîntoarcerea este întâmpinată cu bucurie și recunoștință, iar gândul morții este acceptat cu seninătate, atâta timp cât se întâmplă pe pământ natal.