Sărutul iernii tale alunecă pe frunte,
Parfumul de ninsoare atinge înserarea,
Pe ramul de argint, cu frunzele pierdute,
Am scuturat lumină, să regăsesc cărarea.
La malul unei lacrimi, mai arde-o lumânare,
Un vis, chemat de noapte, mi-alunecă în minte,
În iarna cu petale, şi zâmbetul mă doare,
Tu mă întrebi, când ninge, ca un copil cuminte.
Doar gustul aşteptării, îmi fură amintirea,
Pe chipul tău e vară şi toamnă, şi dorinţă,
Am să privesc, din umbră, dar, unde e iubirea?
Suntem, ca două clipe, pe-un mal de neputinţă.
Pădurea se ascunde, respir atomi şi sfere..
Noi suntem veşnicia, ce-mbrăţişează cerul..
Acorduri îngheţate, din alte emisfere,
M-ating, îndrăgostite, dar nu-nţeleg misterul.
Peronul tău cu fluturi şi-a regăsit culoarea,
Iubito, vine iarna, mai spune-mi, că e bine!
În glasul lumii noastre, a poposit uitarea..
Mai spune-mi de iubirea, ce a rămas la tine!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și nostalgie în contextul iernii. Naratorul reflectă asupra unei iubiri trecute, simțind efemeritatea momentelor și căutând răspunsuri într-o lume marcată de uitare.