Sfidează gravitaţia-n planaj de-o umbrelă,
cu mintea în imponderabil. E-o gazelă
sărind din trambulina-aripată, mişcătoare
spre-o sinucidere antrenată. O provocare!
Ce-i zboru-n fond? Un contemplu al căderii
din visul de înalt, splendoarea, sensul vrerii
peste-un tabu al desprinderii de sol spre cer,
unde doar temerar întâlneşte sunet, în eter.
E-un ireal de-a face altfel, exibiţionistul
‘n cădere liberă, în suflet, cum artistul;
probează fizica-n legi cu iz de axiomă
făcând din ceruri explorare-n loc de dogmă.
Se-apropie ameţitor de solul tare,
sfidând păduri, abisuri, munţi sau mare.
E îngerul sosit din club privat ce-i Paradisul!
E-un vis semeţ de zbor… căzut, PARAŞUTISTUL.
Sensul versurilor
Piesa explorează metaforic căderea unui paraşutist ca o formă de eliberare şi depăşire a limitelor. Zborul devine un simbol al visului şi al curajului de a sfida convenţiile, chiar şi în faţa unui potenţial eşec.