În pragul ușii,
ce-am deschis
cu inima-ndoită
de-un nesigur,
am tresărit
la zâmbetul păpușii
-semn de paradis-
‘n sclipirea mult râvnită
și iar mă tulbur
.. un neprihănit.
Și-am luat de mână
visul drept real,
să mă încânt cu tot ce mi-am promis;
un așteptat demult,
din elixir ce-mbată,
cum pe-un cal cadână
într-un amor fatal
l-nmoaie chip de fată,
de-atât de mult tumult..
ce-i mai presus de nedescris..
„Intră, de vrei,
în casa vieții mele,
pășește dincolo de zid,
ce l-am pus stavilă
de-a nu mă pierde-n lumea
ce numai tu poți să mi-o iei
și zilele și vis de stele,
la care să mă-nchid
în soarta mea umilă..
Cu tine să mă porți, aiurea!”.
Se-nchide însă
aievea prematur
și-o undă diafană
lasă urmă de parfum,
ce se prelinge
de pe sticla plânsă
și-un fuior-contur
îmi taie-n suflet rană,
cu sânge, semn de-ntoarcere de drum…….
.. Și mă trezesc, e frig, mă ninge.
Sensul versurilor
Piesa descrie o iluzie intensă, un vis frumos care se destramă brusc, lăsând în urmă un sentiment de dezamăgire și întoarcere la o realitate rece și tristă. Este o explorare a fragilității speranței și a impactului pierderii acesteia.