Dragostea mea, te-aștept să îmi faci tu un semn,
Că nu mai dorm demult, că tu-mi erai un vis
Și zilele te-aștept îngenunchiat, nedemn
Că te-am lăsat să pleci… Inel nu ți-am promis!
Iubita mea, nu mai sunt om, nu mai am mâine,
De nu te mai ating, de nu-ți sunt între pleoape.
Să te păzesc, nu pot să-ți fiu măcar un câine;
Să-ți stau lipit de tălpi când zorii stau să crape?!
Amorul meu, năvalnic te am în tot, în pori,
De-atinsul puf, tuleiele ce știu le ai suave,
Din pielea-n catifea făcută, ce-ai să zbori…
M-afund să-mi fi ocean și eu printre epave!
Frumoasa mea, o lume a mea, unic model,
Plec zilnic să-ți culeg culorile din flori
Și sunetul ți-l pun în muzica cinel,
Cu izuri să mă-ncânți!… Pământul, tot fiori…
Scumpa mea, n-am pe Terra atâtea nestemate,
Să-ți fac o stea să-ncânți ce-i dincolo de cer.
Nici aur n-am îndeajuns, să-ți torn eternitate,
Nici foc nestins nu știu de pot să ți-l ofer.
Odorul meu, mă doare de zâmbetul ți-l pierzi
Și-aș vrea să îți lipesc din clipele-mi mărgele,
Pe degetele fine, când timpul ți-l dezmierzi…
M-aș face chip de dragi, să-ți alung răul, iele!
Sunt prea sărac, n-am nici să-ți dăruiesc, cuvinte,
Ce nu-mi ajung, nu știu să te cer iar aproape;
Adulmec firicele din suflet, simțuri, minte…
De vrei, mă fă o carte, un crin, un lied pe clape!..
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al unui bărbat pentru pierderea iubirii sale. El se simte nedemn și incapabil să ofere iubitei ceea ce merită, dorindu-și să se transforme în orice lucru care să o poată proteja și bucura.