Am frică pentru notorietate,
Că-i sigur numai o capcană,
Ce prinde totul, lasă rană..
Pedeapsă de posteritate!.
Motiv n-ar fi de-ngrijorare
De-ar fi valoarea absolută;
De n-ar nega frumosu’, o slută
Bolnavă de infatuare!.
Am strania, certă, părere
Că lumea este-n „pic” de ură;
Din merit face-o „aventură”,
Din bine, bun, face durere!.
Suntem o rasă-n interdicţie
De-a promova valori umane..
E-o luptă acerbă pe ecrane,
Pe străzi, în ziare.. Contradicţie!.
Paradoxal, ne flagelăm
Într-o ambiţie reciprocă;
Nisipul îl pretindem rocă..
De ură nu mai cugetăm!.
E-o lume parcă fără craniu,
Cu ţel de-a se extermina
De ideal, de fiinţa sa..
Iubirea o tratează-n straniu!.
Şi-atunci visez să rămân mic,
Să nu exist cuvânt, povaţă;
Umil, să-mi derulez din aţă,
În spectator, către nimic..
Contemporan sunt cu uraniul
Mortal, ce-l stors de energie,
Dar, impotent, scriu elegie..
Într-un final.. Căci lumea-i „straniul”!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune pesimistă asupra lumii contemporane, marcată de ură, superficialitate și pierderea valorilor umane. Autorul își dorește să se retragă din această realitate dezolantă, preferând să rămână un observator umil.