Reflux oceanele împing în maluri
Și inima-n artere-n ritm la fel,
Cum pielea explodează în erizipel
Și dragostea se înspumă-n vârf de valuri.
Se umflă-n unghii, în păr, cum cheratină,
Cu sebum și sudoare-n foc, căldură,
În creier răbufnește scoarța-n tevatură.
Tahicardie-n tensiuni de adrenalină.
E trambulina sau extensia de coardă,
Naveta spațiului, în kerosen arzând,
Sau Jet-ul ce refuză a coborî urcând.
Plămânu-n inspirația pădurilor, ce îl dezmiardă.
În supersonic „spin” e timpul, la iubire.
Refluxul milenar retrage seva-n vene
Și mări, păduri, se-ncolăcesc epuizate-n lene.
Ah, cât de scurt ne încântăm de fericire!
E un reflux în ciclu, fluxul cu putere,
Ce ne-ntrebăm, în fals, de nu e inefabil;
E cineva mai sus, ce l-a decis probabil.
Să fie doar clipite, să nu-l ai, „avere”?
E singura dreptate universală,
Fără control de-escroci sau potentați
Și o deplângem, cât de scurtă-i, disperați.
Da-i unică, un „fair” de distribuție egală.
O soarbe-n clipe-ntrega omenire,
E plusul de gigant, la hâdul minus,
E-o bogăție arzând într-un instant de Primus.
O năzuință-i, un deziderat de trai. O felix… fericire!!!
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a fericirii, comparând-o cu fluxul și refluxul oceanelor și cu ciclurile naturii. Sugerează că fericirea este un moment scurt, dar intens, o bogăție universală, dar trecătoare.