Când ești în culmea fericirii, fără griji
Și-instantul, făr-aviz, îți face rozul alb de coală
Și plan nu mai există, vise se transformă-n schiji..
E-un inefabil yang, un început de boală!
.. Și n-ai control, nu mai ești tot, corp, craniul,
Te doare eul ce-l credeai al tău,
E-un altul; mintea nu-nțelege straniul
Păcat de blestemat ce-ți ești.. sursa de rău!?.
Te diseci singur cu scalpelul vinei
Ce-o treci tardiv pe-un fals de expertiză
Să-ți redescoperi ce-ți cerșea subconștientul milei..
Și-ai ignorat semnal.. somat cu-aviz de criză!.
Ești?.. Nu! Te lupți cu tine, ce-i un altul
Neiertător, paradoxal dușman de propriul sine!?
Cu ochii tulburi -sticle goale- doar implori înaltul,
Ce-ți amintești subit.. și faci prieri de bine!?.
Ți-ai rupe trup bucăți s-arunci bolândul,
Ești o mulțime și-n fond singur contra toți!
Te tângui și-ntinzi mâna cu-i uitaseși; blândul
Mereu alături, nevăzut acolo.. Când nu poți!?!.
Te scurgi în ape-n flu torid cu-nghețuri umbre
Și mintea-ți fuge fără frâu printre himere;
Devii un nimeni, amalgam de gânduri sumbre
Doar înțepate.. un soi de fizic masochistic de durere.
Și trece timp și viața trece acalculată,
Doar mâna-ntinsă stă să cadă-n deznădejde;
Că-n veci de-ar fi să fi, n-o să mai faci ca altădată..
E oare-ntâia dată când juri sincer și te-agăți.. nădejde!?.
Noroc cognostic lâng-amor, de dragi, de-aproape,
Ți-ndreaptă trup și mai mult suflet, penitență
Ce crezi c-o ai s-o dai în schimb la nedreptate
Ce-ai adunat în timp.. să-ți iei în troc convalescență.
Te-ntorci la tot, ești încet tu bucăți tot mai știute
Și-n uvertură ești mai cast.. dar uiți curând de rău
Iar te-amăgind; crezând că viețile-s mai multe..
Uituc sărman, n-ai învățat că singur ții-ești călău!?!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de suferință profundă și conflict interior, unde persoana se simte pierdută și disecată de propriile vine. În ciuda disperării, există o licărire de speranță și o căutare a vindecării, sugerând un proces de penitență și întoarcere la sine.