Mă uitam fără-ncetare, la tine și la vorbe,
Dar m-ai împins pe jumătate fără vreun pic de voie.
M-ai ții minte? Fata brează, când cutreieram câmpiile,
În zilele de sâmbătă și ne uitam deasupra cerului,
La zecile de stele parcă făcute pentru mine și tine.
Un geamăt auzeam din partea ta, în fiecare seară,
Mă batjocoreai ca să plec afară. Nu mai puteam
Nici să te ating pe ilustrul creștet, că mă respingeai
Ca pe un nimeni pe lume.
Și stau și mă gândesc la primele noastre zile,
Cum cereai atenție din partea mea și cum fugeai după mine,
Doar să stai de vorbă două minute cu vocea mea tâmpă și nerecunoscătoare.
Aș vrea să te mai schimbi dacă ai putea,
Dar degeaba, tot în același punct ne-am învârti pe loc zeci de ani,
Până am putea rezolva ceva.
Așa că m-am săturat de tine și figurile tale,
Am plecat cu un zâmbet, afară din viața ta și sper să te bucuri
Pentru mine, că am fost un fraier – că am petrecut timp cu tine.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație toxică din trecut, rememorată cu regret. Naratorul își amintește momentele frumoase, dar și abuzurile emoționale, exprimându-și dezamăgirea și eliberarea printr-un zâmbet amar.