Sub domnia nopții, în pustiu se-arată
Umbre care zboară, aripi ce se zbat
Peste-o lume prinsă-n somnu-i agitat
Dintr-un vis în care Luna se desfată.
Stelele-i oferă jocuri de lumini,
Sunete curgânde într-un susur blând
Care trec prin ceruri şi devin, curând,
Inspiraţii pentru îngerii divini.
Dansul lor îndeamnă umbre din trecut
Să-şi aducă-n lume-ntunecatul zbor
Ce-ar putea să pară infiorător
Celor ce, prin teamă, viaţa şi-au trecut.
Ei n-au aripi. Zborul e doar o plutire
Peste-un timp în care nu mai sunt. Au fost
Îngeri în trecutul când aveau un rost
Şi-au rămas în inimi dulce amintire.
Luna îi cunoaşte, cei de sus şi ei,
Dansul înspre ceruri pare-o înviere
Pentru cei pe care-o nouă viaţă-i cere
Într-o soartă scrisă cu un alt condei.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume nocturnă populată de îngeri și umbre, evocând un sentiment de melancolie și amintire. Îngerii, odată importanți, acum plutesc în timp, fiind o dulce amintire, iar dansul lor spre ceruri sugerează o înviere sau o transformare.