Cântai atât de bine!
O, Doamne, cum cântai!
Se deștepta în mine
Tot ce-i frumos în Rai.
În baru-acela magic,
La masa mea, pierdut,
Simțeam un iz de tragic
Ce se cerea băut.
Dar vocea ta – ce voce! –
M-a tras, cumva, la sorți,
Dorind să mă disloce
Din lumea celor morți.
Resuscitat pe bune
Și chiar extaziat,
Vedeam perfecțiune
În tot ce-ai arătat.
Dar, cum să spun, efectul
La tot ce îmi cântai,
Se difuza. Cu-aspectul,
Clienții atrăgeai.
Privirea ta blajină,
Îi mângâia pe toți,
Iar barul din grădină
A devenit.. de hoți.
De hoți de inimi, sigur,
De-o inimă: a ta.
Eram puțin nesigur:
Cui, oare, o cânta?.
Ceva țipa în mine
Mai rău ca-n exorcism
Când te-am privit mai bine
În ochi: aveai strabism.
Sensul versurilor
Piesa descrie fascinația inițială față de o cântăreață și vocea ei, urmată de o dezamăgire bruscă la descoperirea unui defect fizic. Contrastul dintre perfecțiunea percepută și realitatea imperfectă creează un sentiment de pierdere și exorcizare a iluziei.