Daniel Vişan-Dimitriu – Mirare

Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ți spun de ce-am plecat și ce m-apasă.
– Ei bine, am să vin. Același loc?
– Același! – am să fac o rezervare
și, poate – cine știe? – am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,
simțeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.
Și ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind ușor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp când m-am lăsat
purtat pe valul dulce de iubire.
Au fost și zile calme, și furtuni,
și mari tristeți, și multă bucurie,
și ani mai răi, dar, mult mai mulți ani buni,
a fost cum viața știe ea să fie.
Parfumul tău, același, cel știut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ți l-am simțit pe loc într-un sărut
ce în secunde a durat doar una.
Ne-am așezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit din viață, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ți-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare.
L-ai desfăcut și ai găsit un plic
în care îți scrisesem multe rânduri
în care încercam să îți explic
ce am crezut, ce-aș vrea acum și.. gânduri.
Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi și-o stare
pe care o știam și am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.
– Gândeai așa atunci sau crezi acum?
Te-ai înșelat, puteai să-mi spui și, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi și nu singurătate.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Zece”)