Alexandru Vlahuţă – În Fericire

I.
A fost să mi te-arăți în cale,
Asupra-mi blând ochii să-ți pleci,
În farmecul privirii tale,
Durerile să mi le-neci.
Și-n trista mea singurătate
A fost să te înduri să vii,
Vieții mele-ntunecate
Stăpână pururea să fii.
Din șirul basmelor senine,
Mireasă dulce, te-ai deprins,
Și drăgălaș pășind spre mine,
Minută albă mi-ai întins.
Și-am stat ca un copil cu minte
În fața ta înfiorat,
Uimit de-atâtea gânduri sfinte,
De-atât noroc ne mai visat.
De mult a noastre inimi poate,
Fără să știm, s-au cunoscut,
Căci prea ne-am înțeles în toate,
Din clipa-n care ne-am văzut.
Nici mai cercarăm a ne spune
Cu vorbe vechiul nostru dor;
A noastre gânduri de minune
Se-nțelegeau în limba lor.
Ce vorbe-ar fi putut să-nșire
Adâncul rost din ochii tăi,
Din caldă, umedă privire
Și din surâsul tău dintâi!…
Și-acum, pe gânduri, lângă tine,
Când amuțesc ceasuri întregi,
Și când te simt, frumos și bine,
Cum mă privești și mă-nțelegi,
Mă-ntreb, de nu-i o nebunie
Să cred că tu ai răsărit
În existența mea pustie,
De nu visez că-s fericit.
O frică de copil m-apucă,
Și tremurând te strâng la piept,
Să nu-mi dispari ca o nălucă,
Și singur iar să mă deștept.
Așa, apleacă-te spre mine,
Pe sânu-mi fruntea să ți-o culci;
Ca să te pot simți mai bine
Închide-ți ochii calzi și dulci.
Căci doar când îi sărut fierbinte
Și-ți simt minuta ta prin păr
Îmi luminează clar în minte
Că ești a mea într-adevăr!

II.
Puteam să mă întunec stingher și fără parte,
Făr’a îndrăzni vr’o dată durerea să mi-o pun
În peritorul vuet al vorbelor deșarte:
Mi-aș fi-necat în lacrimi – de tine-n veci departe –
Zadarnica-mi iubire, și visul meu nebun.
Dar te-ai uitat la mine atât de-nduioșată,
C-ai răscolit adâncul vieții mele-ntregi,
Și, că dintr-o poveste trăită altă dată,
Fericitoare glasuri au prins să mă străbată,
La gândul plin de farmec că tu mă înțelegi.
Și mi-am legat de pasu-ți viața mea trudită,
Te-am urmărit ca umbra, – m-aș fi târât pe brânci
S-aud o vorbă dulce de gura ta rostită,
Să-mi răcorești viața, atât de chinuită,
C-o umedă privire din ochii tăi adânci.
Azi ești a mea, frumoasă și sfântă întrupare
A celei mai iubite imagini ce-am visat,
Și-n calea mea pustie, de mii de ani îmi pare
C-ai răsărit – și, găleși, topiți de-nduioșare,
Lăsând asupra-mi ochii, la tine m-ai chemat.
Cu brațele întinse te-apropii blând de mine,
Și capul, greu și leneș la pieptul meu ți-l culci,
Înfiorat de farmec, privind pierdut la tine,
Te țin în brațe ceasuri uitate și senine, –
Tu-mi spui povești de-a tale amețitor de dulci, -.
Și simți a mele gânduri ferbinți cum te-nfășoară,
Cum fioros te arde suflarea mea de foc, –
Și, ca prin vis, viața ușor ni se strecoară,
În fericiri de basme trăite-odineoară
Pe țărmuri fermecate și pline de noroc.

III.
Ia nu-ți mai mistui viața,
Adună-ți gândurile-acasă:
Noi ne iubim și ne-nțelegem
De celelalte ce-ți mai pasă?
Ne-am tulbura zadarnic pacea,
Și-ar fi o pierdere de vreme,
De câte cumpene-s în zodii
A ne-ngriji ș-a ne mai teme.
Eu vreau să fii drăguț și vesel,
Căci ești al meu de-acu-nainte,
Îmi ești urât când stai pe gânduri,
Am să te cert, să fii cu minte.
Și m-ai certat frumos și dulce
Ș-am înțeles că judeci bine
Ca un copil cerând iertare,
Cuminte m-am lipit de tine.
Și toate gândurile triste
Le-ai stins c-o singură privire
Din ochii tăi aprinși de visuri
Și purtători de fericire.
În liniștea iubirii noastre
De azi vom sta ca-ntr-o cetate,
S-om asculta cu nepăsare,
De-a noastre ziduri cum se bate,
Ca vălul întărâtat de mare,
Eterna lumii răutate.