Rătăcind cu ochii tulburi,
Și cu trupul istovit,
Eu cad neputincios, mărite,
În fața măreției Tale.
În drum spre Tine mi se arată prăpăstii,
Și cerul întunecat de nori,
Când zarea-n negură se-mbracă,
Eu în fața Ta mă-nchin,
Rugându-Te a-mi arăta cărarea.
Și cu pieptul zbuciumat de dor,
Eu simt ispita cum mă sapă,
Cum vrea să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi s-adapă.
Din valul lumii ce mă vor smulge,
Doar cu povata Ta înțeleaptă,
În veci spre cei ce am lăsat în urmă,
Tu, Doamne, crezul meu îndreaptă!
Dezleagă-mi minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Da-mi, Doamne, dragostea din fire,
Da-mi cântecul și da-mi lumina,
Și-n izvorul îndrăgostirii,
Da-mi raza soarelui de vară
Inimii mele ostenite.
Alungă-mi patimile mele,
Pe veci strigarea lor s-o frângă,
Și de durerea altor patimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Și rostul meu de-a pururi pradă
Ursitei nașterii și morții,
Când jalea lumii mă tresare
Să plâng cu patimi și-ntristare.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune către Dumnezeu, în care naratorul își exprimă vulnerabilitatea și nevoia de îndrumare. El cere ajutor pentru a depăși ispitele și pentru a înțelege sensul vieții, implorând divinitatea să-i ofere dragoste, lumină și compasiune.