Vai, dacă aş putea să-mi uit vreodată de viaţă?
De tinereţea asta fără sfârşit, buiacă,
De frunzişul ei sunător ca o dimineaţă
Şi toate păsările din mine să tacă.
N-aş mai juca, n-aş mai râde luminii
Cu bucurie şi dulce şi amară,
Sânii fetelor grei ca ciorchinii
Nu i-aş mai culege în fiece seară.
Aş iubi ca sălciile şi ca apele,
Viaţa mea ar fi somn adânc de buruiană,
Visul nu mi-ar mai fereca pleoapele,
Dorul meu ar fi smerit ca o strană!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a uita de viață și de tinerețe, de a renunța la bucuriile și amărăciunile ei. Vorbitorul aspiră la o existență liniștită, asemănătoare cu natura, lipsită de dorințe și vise.