Carbon – Cetatea cu Flori de Piatră

Orașu-i o conservă stricată, stăm stridie lângă stridie
Plini de mândrie și roșii de invidie, mulți nervi
Agitație, zgomot, aglomerație
Fauna-și caută statut privilegiat în rezervație.
Capitalismul emană la orice pas reclamă
Ce-ndeamnă să cumperi tot fără să bagi de seamă
Dai banii pe căcaturi scumpe și n-ai idee
Că bombardamentul ăsta de informații te fute la creier!
Rapid, între tine și ceilalți ridici un zid,
Construind un stil de viață parșiv, intelectiv
Captiv în labirintul cibernetic trăiești fugitiv
Și de obicei socializezi la modul cel mai distructiv.
Eu am cam obosit, și nu văd care-i graba
Pe treaba mea, hocus pocus, abracadabra!
Peste creste montane, sătul de betoane
Ecrane aprinse și de-aceiași oameni, eșantioane.
Aici îmi șoptesc izvoarele și pădurea pe cărare
Când dau de bălării în cale scot repede securea
Și trec la nivelul următor, nu las nimic să mă-mpiedice
În jocul meu real, am coduri alpha numerice.
(Pe Făgăraș, țin norii sub nas
Aici simt că mai respir aer curat
Relaxat, la un ștou cu munteni
De unde suntem, mă teleportez în Berceni).
De când mă știu, totu-n jur s-a schimbat
Știi, chiar mă mir că ne mai surprinde ceva de fapt
Văd Bucureștiu’ betonat, maltratat, grosier
Și clasele ce plâng, marcate cu bulină roșie.
Spațiul devine gri, și nu poți opri killerii
Porniți să distrugă tot în jur cu mașinării
Pun apele după diguri, oamenii după ziduri
Copaci la pământ, urmăresc doar câștigul.
Desigur, pornim de la premiza „cine-i primu’-n top”
E limpede c-am evoluat rapid în a produce reziduri
Te asigur, planul merge strună, tu să nu poți ține ritmul
C-ăștia schimbă din mers, pervers algoritmul.
Simultan, în plan real si virtual
Și încerci să te adaptezi la nimicul din jur ce rămâne la fel de neclar
De-aia-mi fac un bastârcon cât un stejar
Viața-i toxică, man, la rândul meu, toxicoman
O savurez până la ultimul gram!