Ca din întâmplare, în orașul trist
E o stradă unde încă mai exist.
Casele de cretă poartă insomnii
Și câte-o lunetă după draperii.
De la băcănie până la șosea
Fiecare casă poartă taina sa,
Când zăvoare grele porțile închid
Ascunzând un murmur dincolo de zid.
Prin reverberații somnul le-mpresoară,
Streșinile toate urcă și coboară
Peste ziduri ‘nalte, peste ziduri reci,
Respirând mirate pașii tăi când treci.
Și din întâmplare, în orașul trist,
Pe o stradă unde încă mai exist,
Pleopa înserării va mai lăcrima,
Picurându-ți pașii spre inima mea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stradă dintr-un oraș trist, încărcată de amintiri și secrete. Naratorul se simte conectat cu acest loc, unde timpul pare să se fi oprit, iar fiecare casă ascunde o poveste. Strada devine un refugiu melancolic, un loc al introspecției și al așteptării.