În fereastră-i cerul înrămat,
În odaie am scaun şi pat
Şi pe masa albă, nişte pâine..
Lucrurile-mi sunt în geamantan,
Praful nu l-am şters de-acum un an,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!.
Calendarul din perete-i vechi
Şi pe covorul veşted, cu ciucuri neperechi,
Sunt firimituri uscate de pâine..
Am şi două crăpături în geam
Şi m-a părăsit fata ce-o iubeam,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!.
Ieri m-am întâlnit pe scări cu un om ciudat,
M-a-ntrebat:
„De ce te zvârcoleşti noaptea în pat?
Ştii, parchetul e şubred, şi se-aude până-n baie,
Îmi trezeşti copiii care dorm în odaie,
dorm.. „.
Pe tavan un cerc e, de lumină,
N-am perdea la geam, luna mi-e vecină,
Şi pe masa albă, nişte pâine..
Singur când rămân, câteodată,
Mai mi-aduc aminte de-un nume de fată,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și regret, în care naratorul se agață de prezent, refuzând să schimbe ceva în viața sa, chiar dacă este una marcată de singurătate și amintiri. Refrenul subliniază această resemnare și refuzul de a renunța la prezent, oricât de imperfect ar fi.