Alan – Milionar

’86 e anu’,
de-aici începe viața, destinu’ cu planu’.
Cinci copii, în casă calmu’,
o familie în care nu domină banu’.
Taică-miu, muncitor în fabrică,
pe vremea aia dacă vorbeai prost îți luai panică.
Minciuni și laude,
ce zicea partidu’ toți trebuiau s-aplaude.
Se-anunță ședință. Cum făceau mereu,
i-adună pe toți, zici că erau la careu.
Decizii de sus luate la matineu,
PCR pentru unii era Dumnezeu.
Da’ schimbările vin direct ca un croșeu,
atunci taică-miu s-a ridicat cu tupeu:
„Am 5 copii și în stilul ăsta-i greu
să pot să pun pe masă și-un simplu pateu!”.
Vin 2 securiști, îi zic: „Hai să mergem!
Lasă ciocu’ mic, altfel o să te lege!
Să știi c-ar fi bine să îți vezi de treabă,
aici se muncește, aici nu se-ntreabă!”.
Se lasă liniștea deodată,
de-acum nu mai are decât să tragă,
să spere s-ajungă acasă să-și vadă familia întreagă.
Așa era sistemul, frățică,
dominați de neajunsuri și frică,
alimente cu rația și leafa mică,
frigu-n oase, familia unită!
’89 – îl găsește-n stradă.
22 în CC când începe să ardă
totul prin jur da’ gându-i acasă,
la copii, la nevastă, la viață
Ne zicea că de cand au început să tragă
toți s-au întins pe burtă pe stradă
și c-a rămas mască atunci
când l-a văzut p-ăla de-alături căzut sub gloanțe pradă!
A trecut timpu’ și ca majoritatea,
credea că macar a câștigat dreptatea.
Anii ‘90 vin cu libertatea,
cu speranța că poate acum să-și joace cartea.
În ‘92, la muncă-n Italia
la descărcat tiruri și spălat wc-uri.
Eu, pentru ambiție, i-aș da medalia,
chiar dacă nu-i genu’ să termine liceu’!
După o vreme se-ntoarce.
Cu banii adunați vrea să facă afaceri,
cu maică-mea stă și le coace,
n-are carnet, nu știe-n ce să se bage.
De la cimitirul de mașini aduce rable,
începe firma de taxi, se pune pe fapte.
A zis că dă tunu’, credea că se poate,
e cu ochii-n patru 24 din 7!
Acu’ muncitoru-i patron mai exact,
îmbrăcat elegant,
la TV invitat.
Are sute de-angajați, “Piticu”-i tanc,
cu pistolu’ la brâu de când i-au dat de jurat!
A urmat o perioadă belea,
nimic nu lipsea,
nu visam așa ceva!
Copilu-i copil, toată ziua cerea,
el nu spărgea banii, investea tot ce avea.
Așa că stăteam la fel că până să-i meargă:
tapet rupt, atmosfera marfă,
șapte în trei camere da’ n-aveam treabă,
casa plină, noi n-aveam treabă!
Trec anii, se-anunță schimbări că deja se ridicase prea mult.
Când intră pe fir politicienii, te pun să plătești și ce n-ai făcut!
Anii 2000 aduc manevre,
dosar fabricat de câteva lepre.
Îi dau reținere că vor să-l înțepe
și așa declinu’ începe!
La tv pe Prima, în direct la știri
îl dau în cătușe, minciuni cu stil!
Cică ai mei au divorțat, numai noi nu știm,
vorbesc de averi de care noi nu știm!
Parcă era democrație, frăție
da’ tot fac dosare ca în comunism.
Acum ne-ntrebăm “ce-o să fie? ”.
Se judecă, e liber da’ totu’i la risc.
Eu rămân singur în casă de acum,
fiecare își vede de drum,
bani nu mai sunt, datoriile curg,
avocați, procese, ne-au ajuns până-n gât!
Au trecut anii și s-a demonstrat
că de fapt el era nevinovat în fapt,
doar că-n schimb, între timp l-au falimentat
și s-a îmbolnăvit că stresul l-a tot tocat!
În tot acest timp maica-mea a stat stâlp,
n-a plecat de lângă el, a tras cât a putut.
Din anii ‘80, e acolo și acum.
Zicea: “să știți că pentru voi mă lupt!”.
Noi am crescut,
unele probleme au trecut.
Au recuperat atât cât au putut,
pentru familie suflet si trup!
Acum totu-i bine,
nu se plâng da’i văd, iau un teanc de pastile!
Respect pe viață și ca mulțumire,
scriu piesa înainte să devină amintire!