Corneliu Vadim Tudor – Triptic la Marea Unire

I. Basarabia, 9 aprilie 1918.
Ne-au dărâmat lăcașele cu tunul,
ne-au vânturat în cele patru zări,
tribunii noștri, unul câte unul,
i-au răstignit în jug de lumânări.
Procesiuni prin stepa asiată,
familii smulse-n zori din așternut,
vechi pământeni ce-au stăpânit odată
mânați de patul puștii și de cnut.
E sfârtecată harta cu hangerul,
un râu secat ne minte în zadar,
pământu-i rupt, dar oglindește cerul
adevărata piatră de hotar.
Aici, prin vreme, totul îi acuză,
nu-i mai îndură nimeni pe procleți,
nici clopotul, nici azima din spuză,
nici bourul din stema cu peceți.
Și-i mai acuză datina ce cântă
la vicleim, la nunți și-ngropăciuni,
iar peste toate, Limba noastră sfântă,
icoană făcătoare de minuni.
E graiul meu și-al celor ce-o să vină
și-al munților de oase ce nu tac,
o pravilă de aur și lumină
cu slove de mărimea unui veac.
E Limba Romei tămăduitoare,
în ea s-au poticnit dușmanii mei,
din Căpriana lui Ștefan cel Mare
pân’ la Hotin, Tighina și Orhei.
Aceasta-i ziua binecuvântată
când Sfatul Țării buciumă la stâni,
psaltirile miros a judecată
și moldovenii iar își spun români.
E uvertura sacră a unirii,
e temelia casei unui neam,
îngenuncheați, au priceput și zbirii
că românești sunt toate: râu și ram.
Și că minciuna n-are viață lungă
și că din zorii lumii stăm aici,
Sodoma și Gomora să-i ajungă
pe toți vrăjmașii noștri venetici!.

II. Bucovina, 28 noiembrie 1918.
Îmbracă-te în aur, frumoasă Bucovină,
acum ori niciodată e timpul să renaști,
n-au vulturii habsburgici puterea să te-ațină
mestecenii și fagii parcă-s făclii de Paști.
Și ei îți luminează făgașul către țară,
pe vechile cazarme sunt flamuri românești,
poștalioane trase de cerbi se desfășoară
din Cernăuți în Stupea, din Putna-n Ipotești.
Sunt toate ale noastre, podoabe și minee
și fluiera cioplită în inimă de plop,
veșmintele alb-negru, icoane ce scânteie
și acoperământul Mariei de Mangop.
Iar peste toată slava din codrii de aramă
topește ceară albă sigiliul princiar,
e un Luceafăr tânăr și bun de pus pe rană
e Sfântul Eminescu de pază la hotar.
Aici e salba noastră de mânăstiri bătrâne,
e micul nostru Athos cu turlele de flori,
pe tot cuprinsul sacru al Patriei Române
când spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori!.
Și obcina, și câmpul, și râurile toate
se scutură deodată de numele străin,
imperiul se retrage ca fumul de pe sate
începe era noastră, și restul e destin.

III. Transilvania, 1 decembrie 1918.
Înflorit-a, înflorit-a
rugul iernii triumfal,
risipite ca ursita
plâng mormintele-n Ardeal.
De la Anna la Caiafa
trag în jug atâți români
și le sângerează ceafa,
au țărână în plămâni.
Și se sting fără prihană,
nu s-ar plânge nimănui,
tot Ardealul e o rană,
lacomi sunt călăii lui.
Până-n ziua marii hore
ninsă de un dor nespus
când eșarfe Tricolore
un întreg popor și-a pus.
Zi de iarnă, zi lumină
înstelată-n calendar,
cronică de aur plină,
piatră albă de hotar.
Timp înalt de-ntemeiere,
flambură cu vulturi grei,
semn că Patria nu piere
cât mai are pui de lei.
Zi de brazi reverberată
și-nflorită de ecou,
bucuria ta curată
azi o celebrăm din nou.